Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Ultimul imperiu al Orientului. Cum a trecut Turcia de la califat la secularism şi înapoi la erdoganism

Mustafa Kemal Ataturk

În fotografie, Mustafa Kemal Ataturk. Credit: Profimedia

Un tânăr ofiţer vizionar

Bărbatul fuma privind golful Salonicului şi nu îi auzi pe cei doi camarazi care ieşiseră cu o clipă înainte din casa conspirativă.

„Mai bine ai fi rămas în braţele Kyrei în după-amiaza aceasta!” îi spuse glumeţ unul dintre ei.

„Câţi turci, atâtea idei.” comentă celălalt şi îl salută cu respect de rămas bun.

Cu excepţia celor doi mucaliţi, pe Mustafa îl dezamăgiseră prietenii lui la fel de mult ca nesfârşita dorinţă de îmbrăţişări a grecoaicei. Întrunirile Lojei se întindeau întotdeauna până târziu în noapte în discuţii sterile. El se întorsese de la Damasc însufleţit de speranţa că vor putea acţiona cât de curând, avea sumedenie de planuri şi discursuri însufleţitoare, însă prea puţini care să i le împărtăşească. Fraţii lui sufereau de aceleaşi metehne şi aceeaşi lentoare în a lua decizii care îi făcuseră pe Comneni să piară Constantinopolul în faţa lui Mehmed Cuceritorul. Ciudat, dar parcă nimeni dintre cei care îl înconjura nu simţea că oraşul, adică Istanbulul, se pregătea să îşi schimbe stăpânii după jumătate de mileniu.

Probabil că tatăl său, ofiţerul Ali Riza, dacă ar mai fi trăit acum, i-ar fi dat dreptate. Deşi era dârz şi avea o voinţă de neînfrânt, câteodată regreta că nu îi mai era alături: de la el moştenise hotărârea şi binecuvântarea de a vedea mai departe decât ziua de mâine. Deşi murise când el avea doar şapte ani, lui îi datora cariera militară, iar respectul pe care i-o purtau toţi cei din familie a făcut să ţină cont de ultima lui dorinţă şi să îi ofere învăţătura laică, deşi mama sa era o musulmană ferventă.

Prietenii săi palavragii spuneau că turcii au nevoie de o mână de fier care să îi scoată din letargie şi să le arate drumul. Doar că, pentru el, asta însemna o altă dictatură, un concept care îi repugna la fel de mult ca şi sultanul Abdul Hamid. 

El nu mai visa la un imperiu, precum prietenii săi ori unii europeni care încă îşi făceau planuri să subjuge alte popoare. Vremea imperiilor trecuse, ideea statelor naţionale se răspândise printre tinerii societăţilor secrete de pe tot continentul de mai bine de jumătate de veac şi aştepta doar momentul propice să detoneze lumea veche în care popoare conducătoare degenerate de putere şi bunăstare urmau să lase locul naţiunilor care aveau dreptul să trăiască în propria lor ţară.

Kemal: această poreclă pe care i-o dăduse profesorul de matematică şi care însemna „cel perfect” era singurul compliment care îi gâdila orgoliul. Ştia că, odată cu anii, raţiunea va fi coruptă tot mai mult de orgoliu şi că deciziile sale îi vor fi dictate de el.

Dar până ce raţiunea îşi va pierde vivacitatea vor mai trece mulţi ani. Răstimp în care ochii lui albaştri vor mai seduce şi alte doamne, dar şi naţiunea turcă, umilită în următorul mare război, aşa cum anticipase Mustafa Kemal căruia contemporanii şi istoria îi vor spune „Părintele turcilor”.

Imperiile trăiesc o singură dată

Turcia de astăzi nu încetează să viseze la Imperiul care a fost odată. Dacă arabii visează la vârsta de aur a omeiazilor sau abbasizilor, iluzia turcilor este mai apropiată istoric şi mai concretă. Într-un discurs ţinut înainte de lovitura de stat eşuată şi a epurărilor făcute în ultimii ani, preşedintele Erdogan li se adresa membrilor partidului său:

„Noi nu suntem ca alte state ori naţiuni. Noi nu suntem un popor sau un stat care să îşi urmărească egoist interesele, conjunctura politică ori să îşi menţină stabilitatea. Când vom ajunge în faţa Sultanului Lumii, Mehmed Cuceritorul, vrem să apărem cu capul sus. Când vom ajunge în faţa Sultanului Lumii, Soliman Magnificul, vrem să apărem în faţa acestei înalte prezenţe spirituale cu capul sus.”

De la acest discurs au trecut şapte ani în care preşedintele Erdogan s-a apropiat atât de autoritarismul sultanilor, cât şi de îndrăzneala lor, provocând, pe rând, Rusia, Franţa, Grecia, dar şi întreaga Uniune Europeană. Iar, în ultima vreme, încearcă să se erijeze în conducătorul tuturor musulmanilor, onoare pe care sultanii o exercitaseră veacuri la rând. Iar retransformarea Sfintei Sofia în moschee a fost gestul simbolic pe care l-a transmis tuturor drept-credincioşilor într-o vreme în care musulmanii se consideră trădaţi de propriii lideri.

Şi nu doar atât: a fost cel dintâi care a pus la îndoială în mod explicit moştenirea lui Kemal, acuzând inechitatea tratatelor pe care acesta le semnase după eliberarea ţării de trupele greceşti care pătrunseseră în Anatolia la sfârşitul Primului Război Mondial.

Cum a trecut Turcia de la califat la secularism şi înapoi la erdoganism este aventura pe care o propune această poveste fiindcă despre sultani, bătălii şi voievozi care au stat pavăză creştinismului am auzit toată copilăria noastră - şi au exagerat prea mulţi până acum – aşa că nu mai are rost să revenim cu aceleaşi istorii.

Îngenuncheatul Imperiu Otoman

Sfȃrşitul Primului Război Mondial găsea imperiul sultanilor nu doar ȋn tabăra celor ȋnvinşi, ci ȋntr-o stare jalnică, la limita existenţei ca stat. Posesiunile din Africa şi Orient fuseseră ȋmpărţite ȋntre Franţa şi Anglia, ale căror trupe staţionau chiar ȋn Anatolia, unde pătrunseseră şi armatele Greciei, după ce, anterior, cuceriseră insulele Egeei. Sultanul pierduse autoritatea şi, pentru a nu pierde domnia, se văzuse nevoit să solicite sprijinul celor două state ȋnvingătoare pentru a ȋnăbuşi revoltele propriilor supuşi, ȋn schimbul unor concesii umilitoare.

Semnarea de către ȋmputerniciţii săi a Tratatului de la Sèvres, ȋntre puterile victorioase şi “bolnavul Europei”, confirma pierderile teritoriale, după ce, cu un an ȋnainte, generalul francez Franchet d' Espèrey intra ȋn Istanbul ȋn fruntea trupelor sale ȋnvingătoare, călare pe un cal alb, aidoma lui Mahomed al II-lea odinioară, gest simbolic ce ȋncheia aproape cinci secole de supremaţie otomană asupra acestei părţi a Europei.

Mustafa Kemal, salvatorul

  1. Din cenuşa imperiului sultanilor avea să renască, cu o vigoare şi rapiditate rar ȋntȃlnite de-a lungul istoriei, Turcia modernă, graţie viziunii şi voinţei unei generaţii de excepţie, al cărei lider era Mustafa Kemal, cel căruia, mai tȃrziu, concetăţenii săi ȋi vor atribui supranumele de Atatürk, adică “părintele turcilor”. Marele merit al acestuia era de a fi înţeles cauzele înfrângerii ţării sale, închistate în mentalităţi islamice retrograde, care nu se putea ridica la stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică a competitorilor.

Soluţia era renunţarea la valorile tradiţionale şi ȋmbrăţişarea pragmatismului european, a regulilor sale economice şi la despărţirea statului de religie. Dincolo de concepţiile religioase conservatoare a marii mase a populaţiei, puţin şcolită, şi-a impus viziunea modernă asupra statului, transformându-l radical, împreună cu sistemul de valori al contemporanilor săi. Drept pentru care, datorită acestei schimbări fundamentale, poate fi alăturat unui număr restrâns de personalităţi ale istoriei care merită denumirea de “revoluţionari”.

Cum spuneam, a fost crescut ȋn cosmopolitul Salonic, avusese parte de o ȋnvăţătură laică şi intrase ȋn contact cu elementele modernizatoare din Imperiu. Adevărul este că se alăturase şi unor societăţi secrete progresiste. Cariera militară urmată l-a făcut să cunoască mentalităţile occidentale şi să conştientizeze diferenţele esenţiale dintre Europa şi Imperiul Otoman. A tradus manuale de strategie militară prusace şi a ȋncercat să implementeze principiile organizării moderne a armatei ȋn rȃndul trupelor pe care le conducea, ȋn Siria ori ȋn Peninsula Gallipoli. În timpul Primului Război Mondial a fost unul din puţinii comandanţi otomani care au repurtat succese militare.

Atatürk Devrimleri

Reformele lui Kemal (de fapt, “Revoluţia lui Atatürk”, cum s-ar traduce corect Atatürk Devrimleri), fiindcă profunzimea şi timpul scurt ȋn care au fost aduse la ȋndeplinire au reprezentat o adevărată revoluţie ȋn gȃndirea şi organizarea fostului Imperiu au început imediat după victoriile ȋmpotriva armatei noii Republici Armene, a celei greceşti şi a eliberării ȋntregului teritoriu al Republicii Turce, proclamate pe 29 octombrie 1923.

Ofensiva ȋmpotriva duşmanilor dintotdeauna, grecii, a fost condusă personal de Mustafa Kemal, victoria sa strălucită redȃnd turcilor mȃndria. Aura sa de erou neȋnvins i-a conferit ascendentul necesar impunerii programului reformator al Partidului Popular Republican pe care ȋl constituise şi ce va fi descris de şase principii: naţionalism, etatism, republicanism, populism, secularism şi revoluţie. Se poate spune că cel puţin o parte din aceste principii erau inspirate de către noua Uniune a Sovietelor lui Lenin, primul stat care recunoscuse noua Turcie, chiar dacă unii istorici au vorbit de un nou Napoleon Bonaparte.

Reformele lui Atatürk au fost rodul unei clase politice liberale, culte, mult diferită de majoritatea populaţiei, slab alfabetizată şi habotnică. Totuşi, de multe decenii, Imperiul Otoman privea cu admiraţie către civilizaţia europeană, ȋn secolul XIX sultanii adoptȃnd unele reforme, fapt ce a favorizat acceptarea “revoluţiei”. Din acest punct de vedere, otomanii pot fi comparaţi cu Rusia ţaristă, pentru care cultura şi civilizaţie Apusului avea o fascinaţie aparte.

Poate părea surprinzător cum a reuşit acest autoritar luminat să transforme în scurt timp o ţară aflată de secole sub dominaţia sultanilor, a ulamelor şi imamilor. În 1924 era abolit califatul, an în care erau desfiinţate şi şcolile religioase, fiind puse bazele învăţământului laic. Un an mai târziu este adoptată o lege care interzice portul fesului, iar în 1934 este adoptată o altă lege care interzice purtarea hainelor religioase de către bărbaţii care nu îndeplineau rol religios. Cât le priveşte pe doamne, acestora le-a lăsat libertatea de a decide dacă ȋşi vor acoperi capul. În 1928, scrierea arabă este înlocuită cu cea latină, publicaţiile epocii prezentându-l pe Kemal explicându-le locuitorilor Anatoliei importanţa utilizării acesteia. Dreptul de a alege şi de a fi alese este conferit femeilor în 1934. În paralel, odată cu abolirea tribunalelor religioase în 1924 şi interzicerea aplicării Shariei, legea islamică, este iniţiat un amplu proces de reformă legislativă, fiind adoptat un cod civil (de inspiraţie elveţiană), codul penal şi codul comercial (german).

Au existat şi încercări de revenire la vechile tradiţii şi legi. Minoritatea kurdă s-a revoltat împotriva măsurilor seculare încă în 1925. Un an mai târziu a existat o conspiraţie chiar în cadrul partidului, descoperită la timp, iar complotiştii judecaţi, mulţi dintre ei fiind spânzuraţi. Totuşi, nu putem vorbi de un regim represiv, măsurile extreme fiind relativ reduse ca număr.

Doctrina sa, definită de cele şase principii enumerate mai sus, a fost denumită kemalism. Cunoscător al psihologiei colective a poporului său, dar şi a elitelor ce îl conduceau, era conştient că secularismul şi republica nu vor putea fi menţinute fără un vector de forţă şi echilibru. La fel ca în alte state ale Orientului Mijlociu, acest rol i-a fost conferit Armatei, înconjurată, în ochii contemporanilor săi, de aceeaşi aură strălucitoare ca şi el. În deceniile ce vor urma, militarii, deşi nu vor mai fi implicaţi în conflicte externe majore, vor juca rolul de contrapondere a puterii civile atunci cȃnd aceasta trăda laicismul ȋn favoarea preceptelor musulmane. Intervenţiile acestora, de multe ori criticate, s-au produs la un interval aproape decenal.

Într-o ţară occidentală, intervenţii militare de tipul celor întâlnite în Turcia nu pot exista. Totuşi, imaginea de ţară democrată în ochii occidentalilor a fost creat tocmai de militarii turci. Datorită nevoii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de a avea un punct de sprijin în Orientul Mijlociu, ca o contrapondere a ameninţării sovietice în zonă, în 1952 Turcia devenea, împreună cu Grecia, membru al acestei organizaţii. Înalţii ofiţeri turci vor deveni liantul necesar între ţara lor şi ţările Europei. Mai mult, bunăvoinţa pe care Turcia, naţiune islamică, o arăta în anii Războiului Rece Israelului, a fost un alt atu al recunoaşterii acestui stat în cercul democraţiilor de tip occidental şi al ȋnchiderii ochilor la ȋncălcările drepturilor civile.

O democraţie salvată de militari

La moartea lui Atatürk este ales preşedinte unul dintre apropiaţii acestuia, care îşi va lua numele de la locul din vestul Anatoliei unde repurtase o victorie strălucită împotriva grecilor în 1920: İsmet İnönü. Acest militar de carieră va menţine Turcia neutră în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. La sfȃrşitul acesteia, va deschide calea pluripartidismului.

Spre sfârşitul anilor ’50, nemulţumirile sociale se vor acutiza, aşa că generalul Cemal Gürsel va orchestra un puci ȋn urma căruia primul-ministru era arestat, acuzat de ȋncălcarea Constituţiei şi, ulterior, executat. Generalul Gürsel va fi ales preşedinte de către Adunarea Generală ȋn 1961. În ciuda populismului manifestat, a continuat reformele laice, fiind aprobată o nouă Constituţie ce consfinţea largi drepturi cetăţeneşti.

În 1970 avea loc a doua lovitură de stat ȋn numele kemalismului.

O altă decadă şi a treia răsturnare a guvernului de către militari: 1980, anul loviturilor de stat militare, pe această listă ȋnscriindu-se Liberia şi Surinam. Luptele dintre susţinătorii extremei stȃngi şi ai celei drepte ameninţau cu transformarea ȋn război civil, stagnarea economică, resurecţia fundamentalismului religios: motive considerate suficiente de către generalul Kenan Evren pentru a răsturna guvernul lui Suleyman Demirel şi a dizolva parlamentul. Evren devine al şaptelea preşedinte al Turciei, susţine un referendum pentru modificarea Constituţiei considerată a fi prea democrată şi permiţȃnd, astfel, ascensiunea partidelor islamiste. Pare un paradox, dar, aşa cum vom arăta, cu cȃt democraţia ȋn Turcia devenea mai profundă, cu atȃt ţara se ȋndepărta de secularism.

Ca un exemplu simptomatic al evoluţiei ulterioare a Turciei, ȋn iunie 2014, un tribunal din Ankara ȋl găsea pe generalul Evren, ȋn vȃrstă de 97 de ani, vinovat pentru răsturnarea guvernului şi crimele asociate loviturii de stat din urmă cu trei decenii şi ȋl condamna la ȋnchisoare pe viaţă.

În ciuda limitării drepturilor civile ȋn mandatul lui Evren, ȋncepe să se formeze o pătură de mijloc cultă, apropiată ȋnvăţăturilor Islamului, ce se va implica ȋn politică. Alegerea lui Turgut Ozal preşedinte ȋn 1989 poate nu este ȋntȃmplătoare, acesta fiind un musulman sunnit practicant. Totuşi, ȋncurajează economia de piaţă şi solicită oficial primirea Turciei ȋn Comunitatea Europeană. În 1993 acesta moare subit, după ce ȋncercase soluţionarea paşnică a conflictului kurd, nefericitul eveniment fiind pus pe seama ofiţerilor kemalişti ce consideraseră că se ȋndepărta de politica lui Atatürk.

În 1990, Războiul Rece se ȋncheia, iar Uniunea Europeană se pregătea de extindere prin asocierea fostelor state comuniste din Est. Această schimbare de paradigmă a aprins speranţele turcilor pentru aderarea lor la UE. Vechea admiraţie pentru civilizaţia şi cultura europeană, cȃndva concretizată prin cuceriri, era acum sublimată ȋn dorinţa integrării. Pe de o parte, această integrare presupunea o democraţie veritabilă, tradusă printr-o influenţă redusă a militarilor. Pe de altă parte, libertăţile cetăţeneşti conferite ȋn mod deplin, fără intervenţia periodică a armatei care să garanteze laicismul, deschidea calea partidelor islamiste conservatoare. Adică tocmai ceea ce repudia cel mai mult Europa: dispariţia laicităţii.

Acesta este şi paradoxul Turciei actuale: aducȃndu-se democraţia la nivel european este deschisă calea fundamentalismului religios care va conduce, astfel cum demonstrează evenimentele contemporane, la restrȃngerea celor dintȃi.

În 1997 avea loc cea din urmă lovitură de stat militară, de această dată una sui generis, denumită de comentatorii politici drept “postmodernă”. Armata, probabil ȋnţelegȃnd contextul istoric şi repulsia Europei pentru violenţă şi lovituri de stat, a comunicat un Memorandum Consiliului Naţional de Securitate pe 28 februarie, forţȃnd demisia guvernului condus de Necmettin Erbakan. Motivul acestui Memorandum era, iarăşi, ȋndepărtarea politicii guvernului de la cele şase principii indicate de către Atatürk, mai pregnantă fiind erodarea laicităţii statului de către Erbakan, un cunoscut politician islamist care, de-a lungul timpului, a fondat sau inspirat mai multe partide cu platformă politică religioasă, fiind, de altfel, exclus din viaţa politică de către Curtea Constituţională pentru ȋncălcarea prevederii din Legea fundamentală ce obliga la separarea statului de religie.

Pe fondul accederii ȋn politică a unei pături de mijloc prosperă, dar susţinătoare a partidelor de inspiraţie islamistă, ȋn ciuda admiraţiei manifestate pentru Occident şi a creşterii economice constante tradusă ȋn ameliorarea nivelului de viaţă, alegerea ȋn anul 2000 ȋn funcţia de preşedinte a Republicii a lui Ahmet Necdet Sezer, fost preşedinte al Curţii Constituţionale, fervent susţinător al laicităţii, a intervenit cumva ȋmpotriva curentului religios ce anima viaţa politică.

A fost ultima victorie a kemaliştilor.

Sulfuroasa relaţie dintre Fethullah Gülen şi preşedintele Erdogan

Puterea pe care generalii turci o deţineau şi desele lovituri de stat nu aveau cum să nu îngrijoreze Occidentul, chiar dacă ţara se menţinea în „lumea bună”, mai ales că pe teritoriul său erau instalate capacităţi nucleare şi una dintre bazele sale militare, cea de la Incirlik, reprezenta un punct-cheie de gestionare a conflictelor din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre ofiţerii cu rang înalt studiaseră în academiile străine, legaseră prietenii cu viitorii generali şi şefi de stat major americani, francezi sau englezi, erau parte din organismele de conducere a NATO, ceea ce făcuse ca o dictatură militară în adevăratul sens al cuvântului să nu se instaureze în Turcia.

Dacă această ameninţare era cunoscută, o alta se prefigura. De fapt, de câteva decenii aceasta penetra structurile sociale şi, ulterior, de putere ale statului laic. E vorba de asociaţia islamică condusă de un imam turc autoexilat în SUA din 1999, Fethullah Gülen şi intitulată Hizmet (Serviciul).

Oficial, această organizaţie era dedicată educării tinerilor şi formării elitelor şi activa în 170 de ţări, pornind din SUA, acolo unde clericul avea relaţii politice înalte, fiind un apropiat al familiei Clinton.

Mişcarea clericului Gulen se fundează pe principiile enunţate de către un teolog sufist* curd, Said Nursi, care şi-a trăit tinereţea în perioada disoluţiei Imperiului Otoman, şi a propus, spre revitalizarea statului şi credinţei, o ideologie esoterică în care cunoaşterea ştiinţifică şi religia trebuie să se îmbine înspre dezvoltarea societăţii şi ridicarea indivizilor din ignoranţă. Nursi putea fi considerat un ecumenist fiindcă a purtat o vastă corespondenţă cu liderii creştini, indicând drept pericol suprem al evoluţiei civilizaţiei materialismul comunist şi ateismul. Chiar dacă Mustafa Kemal i-a propus funcţia de ministru care să gestioneze activitatea religioasă, acesta a refuzat. Probabil unul dintre motive era laicitatea pe care o promova „Tatăl turcilor” şi care intra în contradicţie cu ideile clericului.

Antiteza dintre kemalism şi gulenism (de fapt, nursism, fiindcă „Hocaefendi” Gulen, adică „Onoratul Profesor”, cum i se adresează adepţii săi, doar a instituţionalizat gândirea antecesorului său) este evidentă şi de aici rezultă acuzaţiile de complot pe care i le va atribui mai târziu preşedintele Erdogan, fariseul care dorea exact acelaşi scop. Cert este că organizaţia lui Gulen, prin întâlnirile de studiu şi dezbatere organizate pentru intelectuali şi membrii administraţiei, printr-o organizare riguroasă şi posibilităţi economice surprinzătoare care i-au permis o mare vizibilitate în mass-media turcă, şi-a stabilit ca ţintă infiltrarea în structurile de putere kemaliste până ce ar fi fost capabilă a schimba cursul laic al Turciei.

Militarii, exponenţii principali şi garanţii organizării Turciei moderne, îl detestau şi îl denumeau pe Gulen „Frankestein al serviciilor secrete americane”, rolul său de limitator al puterii şi exceselor acestora fiind, în viziunea administraţiei SUA, necesar pentru ca Turcia să nu devină o dictatură militară. Masa populaţiei anatoliene sunnită era gestionată de guvernul laic al cărui garant era armata, la rândul ei ameninţată de credincioşii „democraţi” ai lui Gulen, recrutaţi dintre membrii administraţiei, poliţiei şi magistraturii.

Obiectivul lui Gulen era identic cu cel al lui Edogan: spulberarea statului kemalist. De fapt, până în 2013, aceste două personalităţi erau asociate, cel din urmă fiind exponentul politic al platformei sociale şi religioase a clericului.

Numai că, astfel cum se întâmplă atunci când puterea trebuie împărţită, Erdogan a intuit sau, probabil, a avut informaţiile necesare, că Gulen nu îl mai considera esenţial. Înfruntarea făţişă dintre cei doi a început atunci când un procuror cunoscut pentru simpatiile sale guleniste a ameninţat că îl va aresta pe şeful serviciilor secrete de la Ankara însărcinat de Erdogan cu negocierea „păcii” cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan. Acesta a fost considerat un mesaj că Washingtonul nu dorea ca Turcia să reducă la tăcere mişcarea kurdă. A urmat publicarea de către mass-media stipendiată de mişcarea gulenistă a unor documente care probau implicarea familiei Erdogan în acte comerciale ilicite şi spălare de bani. Acesta a reacţionat şi a început epurarea elementelor guleniste din poliţie, acolo unde se găseau cei mai mulţi adepţi ai săi.

A urmat tentativa de lovitură de stat din iulie 2016. Dacă analiştii occidentali considerau că fusese organizată de militarii încă fideli kemalismului, preşedintele Erdogan a arătat cu degetul înspre gulenişti. Susţinerea populară pentru preşedinte şi proasta organizare a loviturii, i-au permis guvernului să înceapa epurarea tuturor sectoarelor vieţii publice, de la armată la învăţământ. Au urmat procese şi condamnări pe bandă rulantă, inclusiv a unor jurnalişti. Urmărirea adepţilor clericului s-a extins şi în alte state, autorităţile de la Ankara solicitând inclusiv României extrădarea unor persoane acuzate de conspiraţie şi alăturare la lovitura de stat. În mare parte, solicitările turceşti au fost respinse de instanţele noastre.

Astfel cum se va exprima mai târziu Erdogan, tentativa de lovitură de stat a fost un adevărat „dar de la Dumnezeu” care i-a permis consolidarea puterii sale şi eliminarea adversarilor interni. Astfel că, de acum, îşi putea concentra atenţia asupra afacerilor internaţionale.

Totuşi, în ciuda victoriei de etapă a lui Erdogan, diviziunea dintre întoarcerea la valorile islamice şi modernitate este oarecum în echilibru electoral, iar dorinţa unei largi pături a populaţiei de a continua kemalismul s-a văzut şi în victoria surprinzătoare a opoziţiei la alegerile din 2019 pentru Istanbul, fieful electoral al lui Erdogan. Ţinute în două rânduri (prima înfrângere a partidului preşedintelui fiind anulată de către instanţă), acestea l-au propulsat în funcţia de administrator al metropolei, odinioară capitala Romei de Răsărit, pe Ekrem Imamoglu, cel care nu s-a sfiit să conteste, de atunci, măsurile guvernului de la Ankara.

O naţiune belicoasă

„Islamul nu stă la baza culturii turce, nici nu o modifică sau o transformă în substanţa sa. Doar certifică şi cimentează identitatea poporului turc „războinic din fragedă pruncie”. Turcii sunt încă de la naştere o naţiune de soldaţi. Inclusiv islamul recomandă să lupţi pentru patria-mamă.

Printre turcii antici erau adepţi ai zoroastrismului, budismului, maniheismului, iudaismului şi creştinismului. Dar iată că niciuna din aceste religii nu era conformă cu spiritul războinic al poporului turc.”

Acest citat dintr-o carte de religie pentru liceu din 1986 exprimă cel mai bine spiritul inoculat tinerilor turci nu doar cu privire la menirea imperială a actualului stat naţional laic, cât şi a fuziunii perfecte dintre religie şi spiritul combativ al naţiunii.

Astfel că nu trebuie să pară aventurile unui megaloman (ne referim la Erdogan) operaţiunile militare din Siria şi Irak. Nu trebuie nici să uităm că, până în urmă cu un secol, vilayetul Alepului era una din provinciile otomane bogate, iar Mosulul şi Kirkukul reprezintă încă pentru unii politicieni de la Ankara ceea ce Crimeea este pentru preşedintele Putin: „grădina casei” după cum plastic le denumise İlnur Çevik, unul dintre principalii consilieri ai lui Erdogan. „Spaţiul vital” al Turciei nostalgice după trecutul său se întinde mult mai departe decât graniţele sale actuale. Iată o explicaţie pentru susţinerea militară a Azerbaidjanului în conflictul din Nagorno Karabah sau a expediţiilor navelor turceşti în căutare de hidrocarburi printre insulele greceşti, odinioară loc de baştină a numeroase paşale.

Tulburările şi derapajele Turciei actuale nu au trecut neobservate de liderii europeni. Însă preşedintele său le-a reamintit mereu acestora că ţara lui găzduieşte aproape patru milioane de emigranţi care de-abia aşteaptă să ajungă la Berlin. Acest şantaj continuu i-a asigurat mână liberă pentru intervenţiile în Siria şi, începând din 2019, în Libia, unde s-a erijat în susţinătorul guvernului recunoscut internaţional de la Tripoli, în schimbul recunoaşterii de către acesta a pretenţiilor turce asupra rezervelor de hidrocarburi din Mediterana.

În vara trecută, armata turcă fusese aproape de a deschide focul împotriva navelor militare franceze, eveniment surprinzător pentru doi aliaţi în NATO. Replicile dure si ameninţările pe care înalţii oficiali turci, în frunte cu preşedintele lor, le proferează împotriva unor state considerate aliate au stat pe ordinea de zi ale discuţiilor diverselor organizaţii europene şi ale Tratatului Atlanticului de Nord.

Totuşi, Turcia este conştientă că reprezintă un jucător regional de primă mână, însă ştie prea bine că nu este singurul, iar raporturile când amicale, când pe muchie de cuţit cu Rusia lui Putin nu îi permit să se războiască cu toată lumea. Oricum, pentru lumea civilizată, apelativele pe care preşedintele său le-a folosit referindu-se la preşedintele francez ori prim-ministrul israelian reprezintă mai mult decât declaraţii formale de război şi, cu siguranţă, nu vor fi uitate.

Preşedintele care se visează calif*

În vara aceata, preşedintele a decis că trebuie să îşi ţină susţinătorii „conectaţi” şi a decis că trebuie să „mute” în plan simbolic: Sfânta Sofia, catedrala devenită moschee şi transformată de Ataturk în muzeu inclus în patrimoniul mondial al umanităţii, a redevenit loc de rugăciune pentru credincioşii Profetului şi, de ce nu, ai celui care se doreşte a fi noul sultan şi, poate, în curând, conducătorul drept-credincioşilor musulmani.

În ultimii ani, Turcia a dovedit un mare apetit de a se implica în aproape toate conflictele lumii islamice: a susţinut grupuri jihadiste în Siria şi încă oferă sprijin fundamentaliştilor adunaţi în zona Idlibului, spre nemulţumirea Kremlinului, unul dintre foştii aliaţi. Cum am spus deja, armata sa a invadat nordul Siriei sub explicaţia că trebuie să creeze o zonă-tampon pacificată pentru propria securitate (în fapt, dincolo de graniţa siriană trăiau mulţi etnici turci, Ankara fiind nemulţumită de modul în care fusese trasată graniţa după Primul Război Mondial). A dislocat miliţii jihadiste din Siria pentru a ajuta guvernul de uniune naţională din Libia, spre nemulţumirea Rusiei, care furnizează sprijin militar mareşalului Haftar, adverarul guvernului. A încheiat un acord cu Iranul pentru a neutraliza activitatea grupărilor kurde din zona de graniţă a celor două state.

Preşedintele Erdogan s-a exprimat în numeroase rânduri că pacea de la sfârşitul Primului Război Mondial a fost una păguboasă pentru ţara sa. Iar cum, în prezent, în locul fostelor dominioane turceşti din jurul Mediteranei se găsesc state independente, ambiţiile imperiale ale Turciei se pot manifesta în două moduri: intervenţii de partea unuia dintre actorii care se înfruntă în războaie civile şi asumarea rolului de lider al musulmanilor.

Chiar dacă gesturile simbolice ale Turciei şi intervenţiile sale militare pot stârni oarecare admiraţie printre nostalgicii perioadei de aur a Islamului din ţările Asiei Mici ori ale Magrebului, nu acelaşi lucru se poate spune despre guvernele de aici sau de marea masă a credincioşilor pentru care perioada sumbră a dominaţiei otomane încă nu a fost uitată.

Deşi recentul acord dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite prezentat cu surle şi trâmbiţe de preşedintele american era considerat de mulţi analişti ai Orientului Apropiat ca fiind inclusiv o alianţă îndreptată împotriva intereselor hegemonice ale Iranului, în fapt, cele două state par mai degrabă a încerca să facă front comun împotriva expansionismului Ankarei. Discursul din plenul ONU al ministrului de externe al Emiratelor Arabe Unite, Abdullah bin Zayed, a subliniat exact intenţiile şi politica dusă de Turcia în regiune.

„Tensiunile în Yemen, Siria, Libia, Irak şi celelalte state sunt consecinţa implicării în problemele arabe a unor state care împing spre conflicte sau care trăiesc cu nostalgia reinstaurării dominaţiei coloniale pe care au avut-o în zona arabă şi în Cornul Africii. Rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: războaie brutale.”

Ultima intervenţie turcească în conflictul care s-a reaprins în regiunea Nagorno-Karabah nu a stârnit doar mânia Franţei, ci şi a Rusiei. Poziţionarea Ankarei de partea azerilor, pe care oficialii turci îi desemnează prin apelativul „fraţii noştri”, şi împotriva Armeniei, readuce în discuţie o mai veche rană: genocidul armean, pe care Turcia refuză să şi-l asume, reacţionând vocal de fiecare dată când acesta este pus în discuţie în cadrul întâlnirilor internaţionale. De cealaltă parte, Rusia are un acord militar cu Armenia şi, bineînţeles, nu poate decât să susţină poziţia unei ţări creştine: la fel ca Turcia, care se vrea ocrotitoarea musulmanilor, Rusia se erijează în apărătoarea creştinilor răsăriteni.

Astfel cum s-au exprimat câţiva dintre finii observatori ai Turciei moderne, preşedintele Erdogan nu trebuie analizat doar folosind parametrii contemporaneităţii fiindcă acesta are perspectiva istoricităţii şi unele dintre deciziile sale sunt luate astfel încât memoria lui să nu fie uitată, iar portretul său să stea alături de al lui Kemal în şcoli şi în clădirile autorităţilor peste câţiva ani. De fapt, mulţi dintre liderii turci au fost obsedaţi de această societe a lor cu înaintaşii-eroi. Privit din această perspectivă, citatul din prima parte în care făcea referire la modul în care trebuie să se prezinte în faţa sultanilor nu era doar un discurs populist. Pentru Erdogan, istoria este izvorul legitimării faptelor sale, dar şi al necesităţii revanşei actuale.

Din rolul său măreţ în lume rezultă şi cealaltă faţetă a mentalului colectiv turc din ultimele două veacuri: complotul universal. Marile state, temătoare că ţara îşi va relua locul de prim rang pe scena internaţională, uneltesc pentru a slăbi Turcia, a smulge teritorii din trupul ei, a-i fura bogăţiile.

„De-a lungul istoriei, toţi musulmanii au trecut drept „turci” în ochii Occidentului. Sau, cel puţin, erau astfel descrişi. Aceasta înseamna o responsabilitate imensă pe care istoria ne-o dă.” Erdogan dixit.

Iar saga preşedintelui-calif şi a Turciei erdoganiene nu se afllă încă la ultimul său act.

*Sufismul este o credinţă mistică islamică apărută în secolul XVIII şi care propune dragostea şi cunoaşterea ca modalităţi de apropiere de Dumnezeu. Apărut în zona de influenţă persană, îmbină elemente preluate din budism, creştinism şi zoroastrism.

*Califul reprezintă în lumea musulmană conducătorul comunităţii drept-credincioşilor, locţiitorul sau succesorul lui Mahomed.

Capitol din cartea în curs de pregătire De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cum e turcu' si kistolu'.
    • Like 1
  • check icon
    O adevărată lecție de istorie contemporană.
    • Like 5
    • @
      Contrar unui comentariu anterior (2019 - 2020) de-al subsemnatului (vs. un alt articol care nu se referea la o istorie politică ”prea” contemporană), prezentul articol merită aprecieri substanțiale pentru povestea politică a urmașilor imperiului otoman. Înțelegem ”visele și promisiunile” actualului sultan. Felicitări.
      • Like 1
  • Paul check icon
    Felicitări pentru articol/capitol, a fost o plăcere sa-l citesc.

    Erdogan este la ora actuala un megaloman paranoic, care pe termen scurt și mediu a adus deservicii seminificative Turciei. Marea lui “reușită” este ca a reușit sa antagonizeze toți vecinii și toți aliații Turciei.
    • Like 1
  • Culmea , un Iran puternic , ii da frisoane mortale erdoganului ! Acest Erdogan si statul turc , tot incearca sa se intinda cat tinea patura infectului Imperiu Otoman - nu au insa minte , resurse -populatie si avutie , anvergura internationala pentru a si reusi . Turcia , reprezinta un stat asiatic brutal , zgomotos , care nu stiu cat ar face fata unui inamic egal si determinat si nu bietului si oropsitului popor kurd sau firavului Irak . Faptul ca micul insa in aceeiasi masura , giganticul Israel isi face de cap in Orientul Mijlociu de atatea decenii , pana astazi , da masura temerilor acestui Erdogan si a Turciei sale , in ipoteza unui conflict cu micul David - in urma caruia cred ca fostii purtatori de fes ar iesi , cel putin sifonati ... Turcia si erdoganul sau , se intind atat cat li se permite ... viata , in curtea scolii si pe maidanul copilariei , ne invata ca daca o cauti , o si gasesti ... Am fost in Turcia , prima data in 90' , ulterior , prin 2002, 2008 : fuste scurte , blonde mai mult sau mai putin vopsite , maiouri sexi care mai mult incitau si te-nfiorau , decat sa ascunda deliciile feminine , muzica data tare , alcool peste tot ; Eeeeiii , m-am reintors in 2015 .- in sediul PTP , oficiul postal turc , din 5 oficiante , 3 purtau batic in 2 straturi - cred ca-i zice hijab , atitudine acra , rezervata-la doar un mm de granita ostilitatii ; asemenea , turcimea de pe strada ; deferenta fata de tine strain, si/sau turist disparuse , contactul sau cu tine , strainul si europeanul - prin definitie , CRESTINUL , era doar o obligatie ! Mai mult de atat - si ca o consecinta , la iesirile de seara , i-am sugerat sotiei - si s-a conformat , sa poarte un batic /sal pe cap si sa imbrace un pantalon , preferabil fustei sau rochitei ... Trancanelile unor care vor citi cele de mai sus , vor fi scrise de niste unii care de regula merg ca turisti de-o vara , prim Mamaiile turcesti : fa doar un pas in afara turmei si a drumului , in Turcia profunda , rurala , ca si calator si vei descoperi o alta tara ... Multumim pentru articole , domnule Stepan .
    • Like 3
  • Cand spui Turcia o asemuiezi automat cu IMPERIU. Cand spui Romania o asemuiezi automat cu TRIBUTARA. Nimic de spus altceva.....
    • Like 1


Îți recomandăm

Komoder 1

Fotoliile smart fac masaj la degetele de la picioare, la călcâi, la gambe, la mâini, au role încălzite care fac masaj la spate, mai puternic sau mai blând, te cântăresc, îți măsoară pulsul.

Citește mai mult

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult