Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

De la Ghilgameş la Atatürk: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu

god ghilgames

Foto Guliver/Getty Images

Promisesem în capitolul anterior al acestei cărți că nu vom plictisi cititorul cu sumedenie de informaţii geografice şi istorice. Ne ţinem, bineînţeles, promisiunea, mai cu seamă că, într-o piaţă de carte românească aflată cam în faza prunciei (dacă o comparăm, de exemplu, cu cea franceză, am putea spune că de-abia am trecut la diversificare şi încă jinduim la biberonul cu lapte dulce), orice cititor plictisit înseamnă alţi câţiva pierduţi şi, la urmă, retururi din librării... Cândva poate că vom scrie şi o carte, plină de umor negru, despre ce înseamnă să publici şi, culmea tupeului, să mai vrei să vinzi o carte în „grădina Maicii Domnului”...

Însă, pentru a nu transforma istoria într-o poveste şi cartea aceasta să fie înfierată de intelectualii subţiri care nu fac distincţia între arabi şi iranieni (ce replici savuroase am auzit după ce un amic îi spusese unui iranian „hai mă, nu îi vorbi de rău pe arabii tăi”...), dar, în rest, se descurcă foarte bine să critice, trebuie să scriem şi noi câteva paragrafe despre cine s-a bătut cu cine şi cui se închinau cei de pe aici. Dar o vom facem doar în măsura necesară pentru ca toţi cititorii noştri să înţeleagă cele ce se petrec în prezent în prezent în această regiune fiindcă nu poţi înţelege prezentul fără să ai habar de puţină istorie a locurilor, care, spun savanţii, se cam tot repetă.

Istoricii, militarii, politologii sau sociologii nu s-au pus de acord care sunt limitele geografice ale Orientului Mijlociu. Mai rău, nici termenul acesta nu este general acceptat în lumea occidentală. Doar ca exemplu, până la Primul Război Mondial, Peninsula Balcanică, Turcia, Levantul (Israelul de azi, Libanul, parte din Siria de vest, până la Damasc, şi Egiptul) erau cunoscute sub denumirea de „Orientul Apropiat”. Nu am aprofundat dacă cei care vorbeau de „Orientul Apropiat” vedeau sau nu România ca o ţară aparţinând Peninsulei Balcanice fiindcă răspunsul e uşor de ghicit, mai cu seamă că unii ne văd şi azi tot prin Balcanii (încă) fierbinţi. Nu am vrea să echivalăm nici „Orientul Mijlociu” cu „lumea arabă” fiindcă am prin diversele liste de prieteni de pe reţelele de socializare cel puţin un domn din Iran şi mai mulţi trăitori prin Tel Aviv şi împrejurimi care mi-ar da rapid „unfriend” pentru o asemenea prostie.

Cum prezenta lucrare nu este una academică, deşi ar putea fi lecturată şi de către membri celei mai înalte instituţii de cultură şi ştiinţă, vom pune punct aici dezbaterilor cu privire la conţinutul şi limitele geografice ale noţiunii folosite în chiar titlul cărţii noastre şi, fideli necesităţii de a explica cititorului strict elementele de care are nevoie pentru ca demersul nostru să fie pe deplin comprehensibil, cel puţin în acest capitol vom analiza doar regiunea cuprinsă de la poalele Munţilor Hindukuş până la deşertul libian.

Fiindcă vorbeam de academicieni şi opere savante, ni se pare cinstit să avertizăm încă de la început cititorul că nici marii profesori nu sunt întotdeauna obiectivi. Iar, în ştiinţele umane, studiile erudite pot aduce, de multe ori, concluzii eronate sau manipulatoare. Iar istoria Orientului Mijlociu ne dă ocazia perfectă pentru o demonstraţie. Dar o lăsăm mai la urmă, după ce vom parcurge în câteva pagini şase milenii de istorie.

Scriam aici că civilizaţia urbană s-a născut în această regiune, iar focarele acesteia au fost două: câmpia fertilă a Mesopotamiei, scăldată de Tigru şi Eufrat, şi câmpia Nilului. Dacă aceasta din urmă era mai ferită de năvălirile „barbare” (termenul de barbar va fi inventat câteva milenii mai târziu, în lumea antică greco-romană), dată fiind poziţia sa geografică – apărată de deşerturi din două părţi şi de mare dinspre nord – nu la fel se punea problema în bogatele ţinuturi mesopotamiene.

Istoricii care s-au preocupat cu studiul istoriei antice au ajuns la concluzia că Mesopotamia este traversată de calea de migraţie cea mai sângeroasă din istorie. Graţie unui sol bogat, al unei câmpii care a permis crearea unor canale de irigaţie nesfârşite, al organizării „nemteşti” a sumerienilor, aici au luat naştere primele oraşe-state: Ur, Uruk sau Nippur. Bogăţia lor va atrage popoarele barbare trăitoare în regiunile mai înalte din jur. Cum presiunea externă nu ar fi fost de ajuns, în curând, oraşele se vor război între ele.

A doua „generaţie” de mesopotamieni, babilonienii, îşi vor extinde dominaţia şi în Siria pe la mijlocul mileniului al IV-lea, de unde vor fi izgoniţi de către amoriţii semiţi. Nici aceştia nu vor stăpâni prea mult regiunea siriană, lăsând locul faraonilor, şi vor continua să stăpânească regiunile de unde plecaseră iniţial. Să explicăm: regiunea istorică „Siria” nu este limitată la graniţele actualului stat sirian – pe unde or mai fi ele azi nu cred că ne poate spune nimeni exact – ci cuprinde Libanul, Israelul, Iordania, de aici şi visul la o Syrie integrale a lui Hafez al-Assad.

În reprezentările descoperite în unele temple din regiune şi care datează de prin anul 4.000 î. Chr. apar reprezentările unor corăbii cu catarge. Produsele meşteşugarilor din oraşele-cetăţi de pe valea celor două fluvii şi grânele pământului fertil coborau prin Golful Persic, treceau strâmtoarea Ormuz şi ajungeau până în Valea Indusului, unde înfloreau oraşe ca Mohenjo Daro şi Harappa, de care îmi amintesc că învăţasem şi eu prin clasa a V-a sau a VI-a şi nu înţelesesem cum de erau aşa de avansaţi oamenii de acum şase milenii. Asta până mi-a picat pe mână o carte a lui von Daniken şi am zis că e marea revelaţie, totul se lega, anticii fuseseră vizitaţi de extratereştri: mi-au trebuit ani buni până să înţeleg „metoda ştiinţifică” promovată de maestrul Daniken şi alţi emuli are serioase lacune. Însă asemenea cărţi ce transformă istoria într-o poveste hollywoodiană încă mă atrag şi mă las furat de paginile lor atunci când îmi pică vreuna pe mână.

Cel mai cunoscut personaj din această copilărie a antichităţii a fost Ghilgameş, eroul epopeii care îi poartă numele şi care a fost plasat de către istorici înspre mijlocul mileniului III ca rege al Urukului. Întâmplările prin care a trecut acesta, apreciate de istorici şi literaţi, au făcut obiect al analizei tuturor celor care susţin că Pământul ar fi fost vizitat în zorii civilizaţiei de către fiinţe extraterestre. Şi, parcă, citind cum descrie autorul antic necunoscut îndepărtarea lui Ghilgameş de Pământ parcă vedem un film al NASA făcut dintr-o navetă spaţială: o imaginaţie debordantă pentru cineva care trăia cu milenii înainte ca Gallileo Galilei să fie ars pe rug fiindcă susţinea că Terra e rotundă şi se învârteşte în jurul Soarelui... Se mai întreabă celebrul ozeneolog Erich von Daniken de unde să fi ştiut camarazii lui Ghilgameş că trebuie să îşi spele armele şi echipamentul după ce au fost atinşi de „răsuflarea otrăvită a animalului ceresc” aşa cum ştiu astăzi să procedeze salvatorii care intervin în accidente nucleare...

Numai că bogăţia atrage întotdeauna duşmani, iar printre văile şi crestele munţilor care străjuiau Mesopotamia, adică Taurus şi Zagros, trăiau popoare aprige, dornice să intre în istorie. Bogăţia câmpiei a fost plătită cu sânge: o poveste care pare fără sfârşit pentru această regiune.

Sumerieni, akkadieni, babilonieni, hitiţi, asirieni: reţineţi aceste denumiri de popoare care s-au succedat în stăpânirea Mesopotamiei antice. Această enumerare savantă nu vă va ajuta cu nimic în înţelegerea evenimentelor următoare, dar o veţi putea folosi în discuţiile cu prietenii pentru a face impresie bună. Iar cei care au copii de şcoală să le ceară să îşi întrebe profesorii de istorie care au fost primii şi care cei din urmă... satisfacţia ulterioară a copiilor va fi nepreţuită !

Îmi amintesc că, mulţi ani în urmă, întrebarea profesorului de istorie din liceu, altminteri foarte strict cu notele bune, îmi adusese un 10 fiindcă răspunsesem la o singură întrebare: „Ce oraş se găseşte acum peste ruinele străvechiului Babilon?” Probabil că nici George W. Bush nu ştia că Bagdadul era capitala Irakului când decisese să îl înlăture pe Saddam Hussein de la putere.

Cum spuneam, Valea Nilului a fost binecuvântată din punct de vedere al năvălirilor, fiind aşezată între două mari deşerturi. Geografia a apărat Egiptul vreme de câteva mii de ani, până ce noile imperii avide de bogăţie şi beneficiind de mijloace de transport moderne pentru armatele lor nu mai puteau fi ţinute departe de mare sau nisipuri fierbinţi. Însă, odată ce dinastiile străine îşi vor fi instituit domnia asupra gurilor Nilului, vor trece două mii de ani până ce un alt egiptean să îşi conducă naţiunea şi aceasta se va întâmpla de-abia în 1956, când colonelul Gamal Abdel Nasser va ajunge la putere.

Dacă evreii se mândresc că principiile şi temele creştinismului îşi au sorgintea în învăţătura iudaică, trebuie spus că, dacă urcăm pe scara „furturilor religioase”, ei sunt cei care şi-au scris mare parte din textele sfinte după ce s-au întors din robia Babilonului... adică ei au fost cei care au „împrumutat” din ideile spaţiului iranian. Vă gândeaţi că Adam şi Eva erau personaje originale ale Bibliei ? Ei bine, trebuie să vă dezamăgesc. Povestea lor vine dinspre tărâmurile dintre cele două fluvii, Eufrat şi Tigru, iar vechii evrei au reluat numai ceea ce au crezut ei că se cade din legenda orientală.

Liniştitele nopţi mesopotamiene erau bântuite de un demon care lua, de multe ori, înfăţişarea unei bufniţe. Era Lilith, despre care textele babiloniene spuneau că fusese prima soţie a lui Adam. Acesta, după ce se săturase de sexul cu animale şi ȋnainte de a o cunoaşte pe Eva, o luase de soţie pe frumoasa Lilith. Însă aceasta nu dorea să stea cuminte ȋn poziţia misionarului şi să chicotească la mişcările nepricepute ale bărbatului ei. Drept pentru care l-a părăsit şi a devenit iubita demonilor. Şi fiindcă copiii făcuţi cu aceştia i-au fost luaţi de către Dumnezeu, noaptea bȃntuia oraşele-cetăţi de aici pentru a se înfrupta cu sȃngele nou-născuţilor. Pe urmă, Dumnezeu s-a îndurat de Adam şi i-a făcut-o pe Eva, însă nici aceasta nu s-a dovedit cuminţenia întruchipată, după cum prea-bine intuise vicleanul şarpe.

Cum spuneam, bogăţia câmpiei o zăreau cel mai bine muntenii. Dinspre Podişul Iranian, vor năvăli peste oraşele prospere perşii lui Cyrus al II-lea cel Mare. De fapt, Imperiul Persan (Ahemenid) va ajunge să stăpânească întreaga regiune cuprinsă între Punjabul indian şi gurile Dunării. La apogeul puterii persane, teritoriul său îngloba porţiuni din Asia Centrală, zona Caucazului, Afganistanul, Iranul, Irakul, Turcia, Siria, Israelul, Libanul, Iordania, Ciprul, părţi din Egipt, Grecia, Bulgaria şi chiar Dobrogea noastră. Era un imperiu bine organizat care a adus regiunii două veacuri de pace şi prosperitate

Puterea ahemenidă se va înclina în faţa unui grec impetuos. E vorba de Alexandru Macedon, cel care va înfrânge armatele „câtă frunză şi câtă iarbă” ale lui Darius în epica bătălie de la Gaugamela. Imensul imperiu persan, la data bătăliei ceva mai redus decât cel din alineatul de mai sus, va deveni parte a lumii elenistice.

Grecii vor lăsa locul romanilor, al căror Imperiu se va întinde până la oazele Deşertului Sirian, unde o vor învinge pe viteaza Zenobia, frumoasa regină a Palmyrei, ale cărei vestigii vor fi distruse într-un an de stăpânire a Statului Islamic mai rău decât o făcuse natura într-un mileniu. Câteva secole de pax romana au însemnat iarăşi un Orient Mijlociu aflat sub bună-orânduială, justiţie şi eficienţă.

De pe dealurile din jurul Ierusalimului se va răspândi o religie care va propovădui iubirea şi viaţa veşnică. O credinţă care ar putea fi sintetizată în două cerinţe:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.

O religie a dragostei care se va răspândi într-o lume a războiului, urii şi intoleranţei, care îşi va disputa întâietatea în Imperiul Roman cu o altă religie de mistere venită din spaţiul iranian.

„Dacă creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală mortală, lumea ar fi fost mithraistă!” exclamase un reputat orientalist din secolul XIX mai mult pentru a atrage atenţia asupra avântului pe care îl luase această credinţă fiindcă în istorie nu a existat vreodată vreo maladie care să ucidă numai adepţii unei religii, iar de ai altora să fugă.

Din fericire pentru noi, Imperiul roman va deveni curând creştin, ceea ce, din păcate, nu a adus pacea dorită fiindcă la graniţele sale barbarii îşi ascuţeau armele.

Gloria Romei a fost perpetuată, la o scară mai mică, de Constantinopol. Poate vă miraţi, însă principala ameninţare pentru bogăţiile şi puterea Bizanţului nu erau goţii care făcuseră să cadă Roma şi germanii, ci perşii sasanizi care vor cuceri în câteva rânduri provincia Siria.

Iar în timp ce aceste două forţe ale Răsăritului se războiau, în 570 (sau 571), în Peninsula Arabia se năştea cel care va pune bazele unei puteri care avea să le copleşească pe ambele în secolele imediat următoare. Însă, despre Mahomed şi religia care va apărea aproape din neant, vom povesti în capitolul anterior.

Perşii sasanizi au căzut cei dintâi sub săbiile proaspeţilor convertiţi din Peninsula Arabia: au fost alungaţi din Mesopotamia, după ce războinicii deşertului le cuceriseră capitala, Ctesiphonul. Jumătate de secol mai târziu, în 711, armatele credincioşilor treceau Mediterana şi ajungeau în Spania, după ce cuceriseră întreaga Africă de Nord. În anii următori, vor ajunge până în sudul Franţei.

Până la apariţia turcilor pe scena istoriei, Damascul şi Bagdadul îşi vor disputa titlul de capitală a lumii islamice.

Ameninţarea pe care soldaţii Profetului, fie arabi, fie turci, o reprezentau pentru tinerele state ale Europei va aduce primele coalizări ale lumii creştine. Adevărat că puţini principi răspundeau la chemările Papei, mulţi dintre ei o făceau pentru propria glorie sau, pur şi simplu, pentru câştigurile pe care şi le imaginau că le vor găsi în Asia Mică, pentru a câştiga proprietăţi şi titluri în noile stăpâniri pe care urmau să le smulgă din mâna necredincioşilor, dar organizarea superioară europeană şi fezabilitatea instituţiilor statelor europene vor face diferenţa.

Unele dintre aventurile orientale ale cavalerilor care stăteau „sub umbra crucii” pot fi puse laolaltă cu faptele ruşinoase ale barbarilor.

La început, francii vor reuşi să elibereze Ierusalimul de sub stăpânirea arabă, stârnind complexele acestora care nu puteau înţelege cum armatele lor neînfricate putea fi înfrânte de nişte sălbatici – da, „civilizaţia” se găsea în acele vremuri în Mesopotamia şi Siria, Parisul sau Londra fiind „lumea a treia”, nişte oraşe murdare, cu oameni roşi de boli. Însă rivalităţile dintre ei şi lipsa de viziune politică îi vor transforma într-o pradă uşoară pentru armata lui Saladin, un kurd din Tikrit care va reuşi să unifice comunitatea musulmană.

Nu puţine sunt monumentele ridicate în lumea islamică acestui erou. Dacă faptele sale ostăşeşti şi politica sa vizionară ar fi fost suficiente pentru a rămâne în memoria colectivă, acesta a smuls inclusiv admiraţia şi respectul creştinilor, pe care nu i-a masacrat după cucerirea Ierusalimului, aşa cum făcuseră aceştia când cuceriseră cetatea, respecta acordurile pe care şi le asumase şi le permisese negustorilor europeni să îşi păstreze unele proprietăţi şi să îşi continue activitatea în oraşele pe care le cuceriser din mâinile nobililor europeni.

Încercările ulterioare ale cruciaţilor de a recâştiga Ierusalimul vor fi acoperite de ruşine. În loc să lupte cu necredincioşii, nu o dată cruciaţii au ajuns să lupte între ei. Ba chiar au ajuns să atace Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit, şi să-l jefuiască. Să nu mai pomenim de „Cruciada copiilor” când mulţi dintre „neprihăniţii” care ar fi trebuit să cucerească Cetatea Sfântă vor fi vânduţi robi chiar de către conducătorii cruciadei.

Îți recomandăm

Căderea Bizanţului în mâinile lui Mehmed al II-lea, sultanul turc, în 1453, fusese un şoc pentru Occident. Deşi, după cum se prezentau raporturile de forţe în regiune, numai războinicii mongoli mai amânaseră funestul sfârşit al Bizanţului. În 1401, asediul metropolei creştine fusese ridicat de sultanul Baiazid numai după ce armatele mongole ale lui Timur Lenk se apropiau de Ankara. Victoria acestora din urmă şi captivitatea în care va ajunge sultanul au mai dat Constantinopolului un răgaz de jumătate de secol.

Au urmat câteva secole în care Orientul Mijlociu se va afla sub semnul Semilunei. Sultanii îşi vor aroga titlul de „califi”, conducătorii şi protectorii umma, comunitatea de credincioşi.

Însă, la fel cum s-a întâmplat cu toate imperiile, după punctul culminant al expansiunii lor – în cazul turcilor, primul asediu al Vienei sub domnia lui Suleiman Magnificul – va urma inexorabila disoluţie. Organizarea militară a statului, repudierea organizării moderne, a inovaţiilor ştiinţifice, închistarea într-o tradiţie care nu putea răspunde necesităţilor lumii moderne care se coagula încet în America şi Occident vor transforma imperiul sultanilor în „bolnavul Europei”. Încet, în urma capitulaţiilor numeroase, creştinii vor dobândi un rol economic şi social important în imperiu, iar puterile coloniale europene aflate în ascensiune îşi vor înfiinţa colonii în punctele maritime strategice ale Imperiului Otoman.

Arabii îşi amintesc cele patru secole de dominaţie turcă în cele mai sumbre culori.

Alăturarea Istanbulului Puterilor Centrale va însemna înfrângerea sa definitivă. La sfârşitul războiului, însăşi existenţa statului era pusă la grea încercare şi victoria definitivă a armatelor greceşti care intraseră în Anatolia era aproape sigură. Însă turcii îşi vor găsi salvatorul într-un general crescut în Tesalonic şi şcolit în Apus: Mustafa Kemal, cel care va primi după victoriile răsunătoare împotriva duşmanilor naţiunii titlul de „părinte al turcilor” – Atatürk. Acesta va crea Turcia modernă, o democraţie aparentă, păstrată pe calea occidentală de mâna forte a generalilor săi. Departe de a fi fost vreodată cu adevărat democrată şi seculară, astfel cum se amăgeau mulţi dintre partnerii occidentali, Turcia îşi va demonstra noastalgia imperială şi fundamentalistă în anii recenţi ai preşedintelui Erdogan.

Însă, până la noul „sultan” mai avem de povestit aventuri fascinante, demne de alcovul Şeherezadei, cu pasiuni şi răsturnări de situaţie cărora numai Orientul Mijlociu le poate fi scenă.

Va urma

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ion Radu Ion Radu check icon
    Nu Galileo Galilei ci Giordano Bruno
    • Like 0
  • Un mic bemol: Galileo Galilei URMA sa fie ars pe rug daca nu ar fi renuntat in fata inchizitorilor la ideile pentru care era judecat. A avut insa grija ca imediat sa spuna in soapta: "Si, totusi, se invarteste!"
    Iar pentru cei care vor sa stie mai multe: la inceput, grecii antici, pentru ca nu intelegeau ce spuneau cei de alte neamuri, retinand doar ca auzeau ceva semanand a bolboroseala, ceva de felul "bar-bar-bar-bar", i-au denumit pe toti "bar-bari".
    • Like 0
  • Din ce stiu eu, cruciatii care au atacat si jefuit Bizantul, au facut asta avand in minte ca pentru ei, catolici fiind, ortodoxismul era la fel de anticrestin ca si islamismul.
    • Like 0
  • Am citit cu mult interes si acest episod, scris intr-un stil alert, imaginand un dialog permanent cu cititorul. Data trecuta ma situasem pe pozitia cititorului obisnuit, adica fara cunostinte de istorie mai mult decat a retinut din scoala. Acum observ ca cititorul are nevoie de ceva mai multe cunostinte, pentru a urmari cu interes firul povestirii. Sa zicem ca fac parte din aceasta ultima categorie, asa ca voi urmari in continuare, nu ca cititoarea care le stie pe toate si care posteaza mai jos. Astept deci urmatorul episod, despre inceputurile religiei musulmane. De asemenea, daca e posibil, un link spre descrierea calatoriei lui Ghilgames indepartandu-se de Pamant, spre o sursa in romana sau franceza.
    • Like 0
  • Stimate autor de istorie, va rog sa va verificati sursele. Noi prin clasele primare am invatat ca Galileo (cu un singur l) Galilei nu a fost ars pe rug. Poate e vorba, totusi, de un "Gallileo", despre care va rog sa dati sursa de documentare, ca nu stiu, cine o fi fost. In rest, daca articolul e la fel de documentat, nu ma intereseaza.
    • Like 1


Îți recomandăm

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult

Dan Byron_FB

Se numește Daniel Radu, are 43 de ani și a copilărit într-un bloc lung, aflat lângă un altul, în ruină, de pe Șoseaua Pantelimon din București. În lumea aceea, mulți copii săraci, jefuiți de către soartă de dragoste și siguranță, căutau să recupereze ceva de la viață din buzunare străine și să egaleze scorul lovindu-i pe cei mai slabi decât ei.

Citește mai mult