A murit și Ștefan, al doilea frate din ce doi Frați Petreuș. Ultimul Moroșan i-aș zice, fără vreo intenție de a supăra pe careva dintre mândrii locuitori ai Maramureșului.
Ioan se dusese de ceva vreme. Și odată cu el legenda Fraților Petreuș. Și odată cu legenda, o întreagă lume.
Am reascultat cu duioșie cântecele lor. Unele reușite, altele poate nu. Dar toate sincere. N-am întâlnit nicăieri în folclorul românesc, presărat de dragoste și cântece de dor, atâta sinceritate; n-am mai văzut demult artiști vorbind cu atâta patos de beutură, de bătăi între feciori, de adulter sau de minciună.
Știu că ne place între noi să ne vedem frumoși. Suntem precauți cu sentimentul de apreciere națională și nu ezitam niciodată să spunem cu mândrie că „noi suntem români.” Chiar dacă nu facem neapărat ceva ca această mândrie să fie susținută.
Nu că această mândrie ar fi ceva rău sau că ar fi diferită de cea de pe alte meleaguri. Dar nu ne place să recunoaștem că suntem uneori bătăuși, alteori bețivi și de foarte multe ori fățarnici. Asta nu am putea recunoaște. Nu se face. Poate alții sunt așa, și avem desigur exemple la nevoie, însă noi nu avem cum să fim așa.
Nu zic că suntem mai buni sau mai răi decât alții, mai puțin credincioși sau mai cheflii. Cred că suntem la fel de buni sau de răi ca alte popoare. Dar ne place să pozăm în ceea ce e mai bun. Băieții ăștia însă erau onești cu ei și cu noi. Cu o zongoră cu 4 coarde și o vioară au reușit să lase în urmă o imagine a unei lumi autentice și doritoare de viață până la... strigături.
Să poți „hori” cu umor și detașare de tarele noastre comune și să fii bine primit, adresându-te totuși unui public care se încăpățânează să creadă în unicitatea și bunele moravuri ale neamului său, ei, asta da curaj!
Când te gândești la Maramureș, te gândești la horincă, la multă zăpadă, la Mocăniță și la cosor (brișcă, sau cuțit). Adică autentic - viața cu ce are ea mai abraziv. Un prieten din Maramureș îmi spunea că nu se simte moroșan pentru că nu poate bea horincă și nici nu știe să dea cu cosorul. Horinca e prea tare, spune el, iar cosor nu poartă la brăcinar. De fapt, nici nu poartă brăcinar, ci bretele.
De fapt, prietenul meu este un moroșan autentic, chiar dacă nu poartă cosor și nu bea horincă, ci pentru că are curaj, este onest și poate spune pe bune care îi sunt limitele și care îi este natura. Pentru că, până la urmă, de aceea au fost socotiți ei „liberi” față de restul locuitorilor acestei țări - nu neapărat că s-ar fi bătut cu cineva, ci pentru că ar fi în stare să o facă, atunci când adevărul, oricare ar fi el, ar fi pus la îndoială.
Drum lin, Ștefan Petreuș! Aștept să bem o horincă și să horim. Nu cred că vom cânta îngerilor, nu cred că îngerii beau horincă și pot hori. În fond, ai spus-o chiar tu: „șie Raiu cu plăcere, noi mai pe din jos om mere”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Aveti dreptate .
Inainte sa spunem '' pacat'' trebuie declarat'' ce bine ca au fost''
Mai nou intre doua Motorhead mai pun si un cantec de-al lor.
Numai bine.
Odihna vesnica !
Dumnezeu sa va odihneasca in pace !