Foto: IMDB/ Netflix
Nu mi-e dor de anii 90. Nici măcar edulcorată de inevitabila nostalgie care apare pe măsură ce timpul trece, perioada aceea nu pare bună. Îmi amintesc că, în România, primul deceniu de după Revoluție a însemnat sărăcie, confuzie și multă mizerie. A însemnat Iliescu, mineriade, postcomunism, lipsă de speranță. În compensare, ascultam multă muzică, încă citeam cărți și visam la America.
Spre sfârșitul deceniului, America la care visam se pregătea pentru cel mai mare festival al tuturor timpurilor, e reeditare a celebrului Woodstock din 69. Mai încercase să resuscite Woodstock-ul în 1994, dar evenimentul se dovedise un eșec, în primul rând financiar (mare parte dintre participanți intraseră sărind gardul, fără a mai plăti bilet). De data asta, urma să fie un succes, căci brandul fabulos urma să atragă un public uriaș (400.000 de participanți au fost în cele din urmă), iar publicul urma să consume atât de mult, încât să compenseze și pierderile din 1994. Organizatorii s-au gândit cam ca hotelierii din Mamaia care-i ard la preț pe turiști în luna august, ca să-și scoată pârleala pentru lunile în care stau pe bară. Iar acest calcul de profitabilitate s-a dovedit a fi atât de strâmb, încât totul a explodat pur și simplu. La propriu.
În 1999 aveam 23 de ani și aș fi dat orice să ajung la Woodstock. Mi-au amintit de acest moment două documentare pe care le-am văzut zilele trecute, apărute cam în același timp, pe două platforme concurente: Trainwreck: Woodstock ’99 (pe Netflix) și Woodstock 99: Peace, Love, and Rage (pe HBO).
Ce m-a ținut pe loc a fost un motiv trivial: pentru mine, un băiat din România, costul unui festival ținut lângă New York, USA, era prohibitiv. Am citit ulterior multe mărturii ale unor tineri de 20 de ani care au ajuns la Woodstock 99 și care spuneau că prețul unui bilet de 150 de dolari (270 de dolari în banii de azi) era considerat și de ei, studenți cu bani puțini, jaf la drumul mare. Iar acesta a fost doar începutul, pentru că, imediat după ce au trecut de filtrele de securitate (unde au fost confiscate sticlele de apă și mâncarea, nu și drogurile), au început să fie storși de fiecare bănuț. Toată lumea dă drept exemplu clasic al lăcomiei corporatiste la Woodstock-ul din 99 sticla de apă plată la 4 dolari (care la alte evenimente costa 65 de cenți). Însă puțini uită să adauge că în a treia zi, când atmosfera era de cuptor, asfaltul fierbea (festivalul s-a organizat într-o fostă bază militară), iar apa era contaminată de fecale, vânzătorii au urcat prețul la 10 dolari sticla de apă la jumate, pe principiul cererii și ofertei.
Aici suntem în punctul în care, în majoritatea comentariilor pe care le-am citit în presa americană, apare critica anticapitalistă: niște puști fără bani, privați de somn, de hrană și de apă, bătuți în cap de un soare orbitor, victime ale lăcomiei consumeriste, neprotejați de sălbăticia pieței libere, sunt aduși în pragul nebuniei. Adepții ideologiilor de stânga explică și chiar justifică nenorocirea din a treia noapte ca o contrareacție la capitalismul sălbatic. Altfel spus, dacă prețurile sunt mari, pare oarecum scuzabil să spargi bancomate, să furi produse din magazine și să dai foc la camioanele cu marfă.
O critică ceva mai nouă, pe care am găsit-o și în documentarul Netflix, și în documentarul HBO, este cea rasială. În ambele producții, se insistă că publicul e format în proporție covârșitoare din băieți albi, genul de membri ai frățiilor studențești. Precizarea nu mai este deloc inocentă în 2021, la două decenii după evenimente și după afirmarea mișcărilor de genul Black Lives Matter. Ni se sugerează că un public format din albi prezintă un risc mai mare de a dezvolta un comportament abuzator decât un public multirasial, albii purtând cu ei culpa abuzatoare a trecutului. Altfel spus, ni se șoptește din off, violurile și agresiunile sexuale s-ar justifica prin culoarea pielii, nu prin pulsiunile animalice neținute sub control și - după cum veți vedea - prin sentimentul generalizat de impunitate.
O altă critică este cea venită din partea organizatorilor, care au dat vina pe Fred Durst. Ni se aduce în permanență aminte că vocalistul lui Limp Bizkit a instigat explicit mulțimea la distrugeri și vandalisme, că a călărit la propriu, cățărat pe un placaj smuls dintr-un gard, valul de nebunie, care a atins paroxismul la „Break stuff”, hitul din 1999 funcționând ca o grenadă aruncată în public. Iar opera ar fost desăvârșită de Red Hot Chili Peppers, care, în loc să calmeze mulțimea încinsă la maximum, a cântat celebrul cover după Jimmy Hendrix, „Fire”. Și foc a fost! Altfel spus, organizatorii l-au angajat pe Fred Durst și s-au așteptat ca acesta să nu fie sălbaticul Fred Durst, ci pacifista Joan Baez.
Acum sigur că Joan Baez din 1969 nu le-ar mai fi spus nimic puștilor din 1999, cum nimeni nu s-a prins de celebrul joc cu publicul „F.U.C.K” al lui Country Joe and the Fish, reinterpretat de o trupă nouă ca o amintire a mișcării de rezistență din anii 60. Și nimeni nu părea să fi auzit de Robbie Krieger de la Doors, atunci când cei de la Creed l-au adus pe scenă. Puștii din 99 nu mai voiau love, peace and music, ci pur și simplu… to break stuff. Iar idolii puștilor din 99 se numeau Korn, Limp Bizkit, Metallica, RHCP…
Pentru ei, din muzica bătrânilor rockeri mai rămăsese doar momentul final al distrugerii chitarei pe scenă. Pentru că, dacă e un spirit al timpului care în 1999 marca o generație, dincolo de țări și de continente, acest spirit era furia. Furia era în acești copii, înainte de sticla de apă la 4 dolari, de căldură și de Fred Durst. Organizarea mizerabilă a contat ca factor declanșator sau agravant, însă în mulțime exista o precondiție a violenței, a vandalismului și a distrugerii. Woodstock 99 a fost o exorcizare a unor demoni acumulați într-un deceniu haotic, în care o generație întreagă de tranziție și-a căutat o identitate și nu a și-a găsit-o, a urlat și a rămas cu urletul în gât. A treia noapte a semănat cu un rit de trecere, în care sute de mii de tineri furioși au dat foc lumii, cu lumânările oferite chiar de organizatori. Woodstock 99 a ars din temelii, marcând sfârșitul adolescenței furioase și începutul maturității. De a doua zi, muddy John și crazy Dave și freedom Jill au devenit IT-istul și medicul și profesoara care azi sunt stâlpii responsabili ai societății.
Următorul mare festival, organizat la câteva luni după, Coachella, a arătat ca dintr-o altă lume. El seamănă cu ce vedem în zilele noastre, inclusiv în România, festivaluri civilizate, organizate în detaliu, după rețetă, liniștite și profesioniste, unde nu mai arde nimic.
În documentarul de pe Netflix, un tânăr din 1999 - azi bătând bine spre 40 - explică de ce a făcut ce a făcut: Pentru că nu existau reguli și în consecință totul era permis. Cu 120 de ani înainte, Dostoievski îi punea lui Ivan Karamazov în gură vorbele tulburătoare: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis, și dacă totul este permis, atunci suntem pierduți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru ca nu sunt la curent cu nimic din cele 3 Woodstock si pentru ca m-ati facut curios, nu stiam nimic din dezastrul care pare a fi 1999, m-am apucat sa vad documentarele. Am inceput cu HBO. Din ce vad a fost un haos incredibil. Fara organizare, fara personal instruit si in numar corespunzator la paza. Securitate inexistenta, Toti care urcau pe scena practic, cunosc vag muzica lor, dar toti care urcau pe scena erau sub influenta drogurilor si a alcoolului. Publicul asemenea. Din aceasta combinatie ce putea iesi? Nimic bun. Sunt si lucruri pe care nu le pot intelege.
Citez:
"Furia era în acești copii, înainte de sticla de apă la 4 dolari, de căldură și de Fred Durst."
"...a fost o exorcizare a unor demoni acumulați într-un deceniu haotic, în care o generație întreagă de tranziție și-a căutat o identitate și nu a și-a găsit-o, a urlat și a rămas cu urletul în gât. A treia noapte a semănat cu un rit de trecere, în care sute de mii de tineri furioși au dat foc lumii, cu lumânările oferite chiar de organizatori. Woodstock 99 a ars din temelii, marcând sfârșitul adolescenței furioase și începutul maturității. De a doua zi, muddy John și crazy Dave și freedom Jill au devenit IT-istul și medicul și profesoara care azi sunt stâlpii responsabili ai societății."
Nu inteleg ce-i tot face furiosi pe John, Dave, Jill. Ce treaba au ei la 18,19,20,21,22 de ani sa fie asa de lipsiti de identitate, cand la varsta aia trebuie sa fii pe la scoala, sa inveti, sa-ti faci un viitor. Furia asta care pare ceva la moda este o scuza pentru excese. Copiii furiosi. Pentru ca daca nu beau pana la coma si nu ma droghez pana la nebunie, nu fac sex in stanga si in dreapta si nu dau foc la nimic pare ca nu am cu ce ma lauda si nici interesant nu sunt. Probabil ca si ei aveau acasa niste parinti "furiosi" ca altfel nu-mi explic.
Inteleg furia noastra din 1989. Anii atator generatii marcate de un regim totalitar. Dar ei de ce erau furiosi? Ce si-ar fi dorit sa faca si nu erau lasati?
Apoi,
"În ambele producții, se insistă că publicul e format în proporție covârșitoare din băieți albi, genul de membri ai frățiilor studențești."
Pai nu cei cu corectitudinea politica spun permanent ca albii, barbatii albi, sunt cei care au totul, ca sunt specia dominanta chiar si in detrimentul femeilor albe? Ca exista dictatura barbatului alb care are succesul asigurat si nu trebuie sa se agite prea mult pentru a obtine ce-si doreste? Acum acelasi barbat alb e prezentat ca frustrat, furios si fara identitate. Mai degraba, cum a zis cineva, lipsa regulilor i-a dezlantuit. Plus bautura, Plus drogurile. Animalul din noi iese uneori la suprafata. Nu cred ca te tavalesti in fecale doar ca esti furios de ceva,
Ma intorc la documentar. Vreau sa vad ce se intampla mai departe.
E bine să avem reguli în orice societate, pentru prevenirea și stăvilirea fărădelegilor care există întotdeauna într-o societate, fie ea cât de liniștită și fericită. Nu există pădure fără uscături și de aceea trebuie neapărat un set de reguli (legi, reglementări) care să mențină lucrurile pe un făgaș normal. Dar ce ne facem când începem să facem reguli doar pentru a ”strânge șurubul” democrației și să ținem mai bine în frâu o populație nemulțumită PE BUNĂ DREPTATE? Și să facem propagandă pentru reguli și iar reguli, oricum ar fi ele, într-o societate ca a noastră, a românilor și nu numai, în care deja presiunea socială a devenit îngrijorătoare pentru conducători? Ce moment interesant ales pentru acest articol care face apologia regulilor (cum or fi ele, bune-proaste, dar reguli să fie) într-o ”PEROADĂ” în care nemulțumirea, dezamăgirea, frustrarea populației cresc și vor tot crește, mai ales către iarnă. Oamenii nu mai au mult până vor ajunge la concluzia că fără o atitudine civică fermă, în țară și în lume, lucrurile vor merge din rău în catastrofal.
Concluzia articolului pare a fi un arc peste timp cu ce spunea Ceaușescu, speriat, la ultimul său miting care începea să scape de sub control: ”stați liniștiți la locurile voastre!” Hai nu zău!
P.S. Spuneați că, la 23 de ani ai Dvs în 1999 (bănuiesc că nu aveați nici obligații familiale), motivul care v-a împiedicat să ajungeți la festivalul din SUA a fost prețul prohibitiv al biletului. Nu e nimic rușinos în asta, oricum organizatorii e clar că s-au lăcomit la bani. Dar eu mă întreb altceva: cum de nu era o problemă obținerea vizei de SUA? Sau poate pentru Dvs nu era o problemă....