Un mesaj „cu șopârlă” și o misiune (im)posibilă: Apărați România ca Duckadam!

Foto: gov.ro

• Donald Tusk, discurs la Ateneu: Și aș vrea să fac un apel la toti românii, să apere în România și Europa fundamentele civilizației noastre politice, libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viata publică, statul de drept și Constituția, să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele 4 penalty-uri la rând. Atunci și mie mi s-a părut imposibil. Dar el a reușit. Și voi veți reuși. Pe această cale vă asigur de tot sprijinul meu”.
  

Planul A


După ce a sunat la șeful de scară, taică-meu s-a retras doi pași. Niciun sunet. A scăpat o înjurătură, apoi a apăsat iar soneria, mai hotărât, dar parcă mai speriat. M-am uitat în sus, la el. Nu mă vedea. Se tot uita la Orex-ul foarte zgâriat de la mână, numărând secundele. Dincolo de ușă s-au auzit niște pași, apoi vizorul s-a întunecat. Liniște. Îmi imaginam burta ce se mula pe ușa proaspăt lăcuită, holbându-se la noi. Când taică-meu se pregătea să sune și a treia oară, ușa s-a deschis încet, fără să scârțâie. A noastră suna ca o mandolină acordată de o pisică, motiv de râcă veșnică între ai mei: „Nu te pricepi! - Eiii, nu mă pricep! - Cheamă-l pe Tovarășu' să o repare! - Știe cu ciocanul, doar a fost cizmar! - Șșșt, taci Daneee, poate te aude șeful de scară și mai sifonează la ăia, că uneltim…”

- Da! Ce s-a întâmplat, tovarășe Prepeliță?, a întrebat șeful de scară prin crăpătura îngustă a ușii. Ochelarii lui erau precum două borcane de iaurt.

Dinăuntru venea o mireasmă faină. Prea faină. Mirosea a săpunuri străine. În bloc se zvonea că „Sifonarul”, cum îi spuneau pe ascuns vecinii, avea peste o mie de săpunuri prin dulapuri.

- Pot să dau și eu un telefon? Scurt. În localitate. La taxi.

- Cu ce ocazie?

- Să chem un taxi!

- Dar troleul? Au băgat tramvai, galben, lung, frumos!

- Trebuie să car ceva!

Omul și-a băgat degetele groase în discul telefonului și a sunat la compania de taximetre.

- Să trăiți! Un taxi, vă rog! Ce? Aaa, da, da, eu sunt! M-ați recunoscut! (râsete). Sănătate și dumneavoastră. Nu nu, nu e pentru mine. Nuuu! Nicidecum. Vezi de treabă! (râsete) Pentru un vecin. Aaa, nu, nu. El nu lucrează cu mine. Nu, nu, nu (râsete în hohote). Nu, nu, nu e urgență, nu e nimic. Nu aveți mașină, nu e problemă. Evident că trebuie să serviți la cantina partidului. Da, da, evident că merge un șpriț! Chiar nu insist... Fata ce să facă?! E la București, la Universitate. Păi da, cum... E acolo cu tineretul la Partid, a fost în vizită la Moscova, are sufragerie cu stâlp pe mijloc, lambriuri, vinilin nou, cu flori frumoase, tot ce își dorește. Păi da, cum altfel? (suge din măsele)...

Dar taică-meu nu îl mai asculta. A salutat scurt, a mulțumit „Sifonarului” și m-a luat de mână trăgându-mă din apartamentul cu mirosuri îmbătătoare.

- Tovarășe Prepeliță! La meciuri, nu mai comentați așa tare!, a strigat după noi pe scară. Eu vreau să mă odihnesc, nu am timp de prostii.

Dar taică-meu nu îl mai băga în seamă. Se gândea doar la faptul că planul B e singura soluție.

Planul B

Stăteam deja de vreo jumătate de oră în stația de troleibuz. Era plin de oameni care se tot deplasau de pe stradă pe trotuar și înapoi. Poate, poate se vede vreun troleibuz venind. Nimic. Eu stăteam cu fundul pe televizorul defect, băgat în pătură. Deseară urma să fie marele meci și noi nu aveam televizor. Taică-meu reparase la el de zor, nu îi dăduse de cap și se decisese să îl ducă la el la serviciu. Poate aruncă vreun coleg de-al lui un ochi în plus.

- Vine! Vine!, a exclamat dintr-o dată un om care își lungea gâtul în stradă cu mâna la ochi, privind în zare. Se vede!

Ai mei mi-au făcut semn să mă ridic de pe televizor. Taică-meu i-a zis maică-mii: „Iute!", iar ea a apucat imediat de un capăt al păturii. Au început să fugă cu greutatea, depărtându-se de stație. Nimic nou. Știam secretul, mai trăisem întâmplarea. După atât timp de așteptare, troleibuzul avea să vină plin, cu călătorii pe scări, cu burduful gata să se rupă, cu captatorii strâmbi, dându-și ultima suflare. Noi aveam să ne plasăm strategic, acolo unde urma să oprească șmecherește șoferul, mai departe de stație, evitând agomerația.

Troleul a oprit cu cabina fix lângă televizor. În cabină era multă lume, probabil amici de ai șoferului, căci se întrețineau amical. Dintre cei care călătoreau pe scară, unii fumau, agățați cu o singură mână de o bară, relaxați, de parcă stăteau la o cafea, pe o terasă. Lumea care rămăsese în stație începuse să fugă către noi. Ai mei trebuiau să se grăbească.

- Daneee!, a strigat atunci șoferul. Ce faci, Dane?!

- Ohooo, Chiriță!, a strigat taică-meu atât de tare, de parcă striga după ajutor. Salvarea plutea în aer.

- Băi, să nu îmi zici că ți s-a stricat ție televizorul!

- Da, băi, futu-i! Și deseară...

- Ohooo, deseară, da, Steaua-Barcelona!

- Hai, suie sus! Faceți loc, omului! El mi-a reparat mie televizorul!

Tot drumul am avut tentația să apăs pe unul dintre butoanele care închideau ușile și care îmi făceau cu ochiul. Șoferul le apăsa degeaba, la mișto, căci ușile nu se închideau de atâția călători. Eram vreo șase persoane în cabină, plus un televizor defect. Cu toții ne uitam la oglinda crăpată a troleibuzului în care se vedeau grămezile de pe scări. Râdeam, scăpasem.

Taică-meu nu a reușit să îl repare în seara aia. Se dusese tubul. A împrumutat seara televizorul mic, montat la recepția cu clienții. Era un Sport cu mâner pe care l-a cărat pe jos. La el am văzut, deodată cu toată România aia cenușie, cu toată Europa la care tânjeam, cu Donald Tusk președintele Consiliului European de azi, meciul care avea să fie până azi, cea mai mare performanță a fotbalului românesc: trofeul Cupei Campionilor, actuala Champions League.

- Bineee, Duckadam!!! Asta eee!!! Am învins.

- Mai încet Dane, că ne bate în țeavă...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp