Femeia din vagonul de dormit care m-a învățat primele cuvinte interzise

Prin anii '80, singurul rege pe care îl știau Șoimii Patriei, în afară de nenea ăla ondulat din tablourile de la grădiniță („Ăla nu e Rege, mami! E Tovarășul, bine? Șterge-ți mucii cu batista, nu îi mai trage atâta!"), era, în cel mai fericit caz, cel din jocul de șah. Ceaușescu mai era confundat, uneori, cu un rege, de copiii care nu reușeau să memoreze cârnatul titulaturii și o luau pe scurtătură. O scurtătură periculoasă care putea crea probleme familiei dacă i se punea pata vreunui Felix care te auzea pe șestache.

Pentru noi, puștii de atunci, asta era una dintre cele mai mici probleme. Treburile adevărate și care ne măcinau, pe unii dintre noi, erau cele legate, spre exemplu, de cum să facem și noi rost de niște bomboane străine, de banane, portocale ori chiar, pentru băieți, de niște machetuțe cu suspensii și pe față, și pe spate.

Am avut bafta să copilăresc în jurul unei căi ferate, ce traversa România, și pe care treceau trenuri venite tocmai din țări îndepărtate. Nu știam exact ce țări, dar știam că aveau dulciuri pe care nu le văzusem niciodată prin alimentările noastre. Dulciuri cu un gust „mega cașto”.

Eram practic niște manguste, căci ne jucam în fața blocului cu urechile mereu ciulite. Atunci când auzeam semnalul locomotivei, acel sunet specific de tren plin cu călători străini, tresăream cu toții. Era un sunet inconfundabil, lung, viu, liber, diferit de marfar ori cine știe ce personal plin de muncitori gri. În clipa aia lăsam baltă orice și porneam ca din pușcă într-o întrecere pe viață și pe moarte cu ceilalți tovarăși de joacă. Nu era loc de întors, trecea un tren care avea să ne bombardeze de la ferestrele compartimentelor cu dulciuri din altă lume.

Gara era cam la aproape un kilometru distanță de blocul meu, iar calea ferată, ca oricare alta din România, tăia orașul în două, fără să existe ziduri prin care zonele de locuit să fie separate de șinele de fier.

Fugeam din toți rărunchii, mâncând pământul și auzeam plânsetele celor care rămâneau în urmă.

Era clar că șansele lor de a prinde bomboanele colorate, aruncate de la geamurile vagoanelor de niște oameni care uneori ne fotografiau, erau infime.

Cândva plânsesem și eu, dar, prin perseverență, m-am călit să nu mai îmi tremure picioarele de emoție.

În ziua aceea, Manuel, un copil al cārui tată era mecanic de locomotivă, venea agale în spatele nostru și striga după noi: „Alergați degeaba! Avem timp, proștilor! Pe ăsta îl oprește la semafor, nu are intrare în gară!”.

Și, într-adevăr, trenul s-a oprit. Șirul de blocuri așezate de-a lungul căii ferate se transformase într-o gară imensă, plină de copii care invadau șinele înconjurând trenul. Din toți plămânii lor țipau, celebra strigare de pe atunci, „Gumii! Gumii!”. Împinși de pofta pentru niște bomboane ori gume de mestecat, de negăsit în vremurile comuniste, cerșeam în masă. Tocilari sau mici vagabonzi, fete sau băieți, cu toții ne întâlneam pe șine pe lângă aceste trenuri internaționale. Ne certam pentru o bomboană în plus, eram mustrați de părinți pentru pericolul și umilința la care ne expuneam, dar nimic nu ne împiedica. Cu prima ocazie eram, din nou, cu toții la șine.

Trenul se oprise la semafor. Am văzut ușa întredeschisă de la ultimul vagon și, fără să mă mai gândesc, m-am suit. Am fost imediat urmat, în șir indian, de încă vreo câțiva copii.

Holul trenului era curat, mult mai curat decât acceleratul de ne ducea la mare. Mă simțeam ca într-un castel dintr-un basm, și inima mi se făcuse purice. „E vagon de dormit!", mi-a șoptit Manuel, în timp ce Laura, nu știu cum, se strecurase în fața mea și ciocănea deja la ușa unei cușete. În clipele acelea de așteptare, frica se amesteca cu curiozitatea, iar bătăile inimilor noastre erau singurele sunete care se mai auzeau pe culoar. Ce avea să urmeze e confirmarea, încă odată, de ce adevărul istoriei nu poate fi ascuns de nicio cenzură politică și apare fix atunci când cei care l-au îngropat de viu dorm în propria minciună.

Ușa s-a deschis, încet, fără niciun scârțâit. A apărut o femeie cu niște ochi albaștri, mari, cu ridurile fine, precum niște dune de nisip. Ne-a fixat, pe rând, pe fiecare cu privirea, și ne-a mângâiat pe cap, ciufulindu-ne prietenește. Apoi dintr-o sacoșă galbenă a scos câteva pungi colorate prin care se vedeau formele rotunde ale bomboanelor.

Ne-am înghesuit unul peste celălalt și atunci s-a produs minunea: „E pentru toți!", ne-a spus ea în românește cu o voce caldă. În timp ce ne împărțea bomboanele adăuga, repetând: „Jos Ceaușescu! Sus Regele! Jos Ceaușescu! Sus Regele!”

Locomotiva a sunat scurt, moment în care Manuel a strigat: „Jooos, toată lumeaaa! Pleacă trenul! Jooos!"

Ne-am îmbulzit spre ușa vagonului, de unde am sărit cu buzunarele burdușite de bomboanele acelei necunoscute.

Trenul s-a pus în mișcare și din hărmălaia copiilor ce se aplecau pe șine după dulciurile lansate, de la ferestre, ca niște proiectile, i-am văzut ochii albaștri ieșiți la geam, făcându-ne cu mâna, zâmbind cumva trist de după buzele cu care ne rostise, primul slogan anticomunist pe care îl auzisem pe viu.

***

Anii au trecut, însă și acum când traversez, pe jos, calea ferată din fața blocului în care locuiesc părinții mei, trenul acela e tot oprit la semafor. Pe culoarele lui, o femeie fără vârstă, de o naționalitate necunoscută, mergând încotro nu voi ști niciodată, ne spune cu aceeași voce calmă: „Jos Ceaușescu! Sus Regele!”