Cercetătorul Mihai Drăgușanu, în timpul ceremoniei de decernare a premiului „Most Promising Researcher In Robotics and Artificial Intelligence”, desfășurată la Roma.
Mihai Drăgușanu a ajuns din România în Italia pe când avea 8 ani, din cauza unei probleme de sănătate, iar medicii i-au sfătuit pe părinți să rămână acolo pentru a-i da șansa la un tratament mai performant. Diagnosticat cu distrofie musculară, avea peste ani să urmeze Facultatea de Inginerie Informatică și Științe Matematice la Universitatea din Siena, să facă un master în Robotică și Automatizări și să-și ia doctoratul în Inginerie Mecatronică. Un parcurs pe care și l-a imaginat încă din liceu, la capătul căruia se afla un vis: să creeze un dispozitiv care să îl ajute nu doar pe el, ci și pe alți oameni cu probleme medicale asemănătoare. Cu ajutorul roboticii și inteligenței artificiale, tânărul cercetător a conceput un costum exoscheletic modular pentru partea superioară a corpului, destinat persoanelor afectate de ictus, probleme de motricitate sau distrofie musculară. Tehnologia inovatoare folosită rezolvă una dintre marile probleme ale exoscheletelor clasice: faptul că, din cauza greutății și rigidității, sunt greu de purtat și utilizat. Pentru proiectul său, Mihai Drăgușanu a obținut recent, la Roma, premiul „Most Promising Researcher In Robotics and Artificial Intelligence”, în urma unui concurs la care au participat peste 250 de candidați, evaluați de un juriu format din academicieni și reprezentanți ai lumii tehnico-științifice italiene.
„De când eram adolescent, am avut în gând să reușesc să fac ceva nu doar pentru mine, ci pentru umanitate, în general. Și mi-am dorit asta și am lucrat mult la asta. Am fost susținut foarte mult de părinții mei, de mama mea, de tatăl meu, de fratele meu, de toată familia, în această provocare. Dar într-un final am reușit să ajung unde unde era obiectivul meu principal de pe vremea în care mă tot gândeam că trebuie să fac facultatea de inginerie, după aceea că vreau să fac robotică, după aceea mecatronică. Și chiar așa am făcut și până la urmă am ajuns să fac acest dispozitiv, am dezvoltat această soluție care e chiar importantă pentru mine. Faptul că văd că este acceptată îmi dă forță să merg înainte”, a spus Mihai Drăgușanu într-un interviu pentru Republica. Este asistent la Universitatea din Siena, unde mai presus de cunoștințe încearcă să le transmită studenților săi de la masterat o lecție de viață: să nu renunțe niciodată să caute o soluție la problemele pe care le au de înfruntat.
Mihai Drăgușanu locuiește la Siena, în Toscana, însă vine în țară ori de câte ori are ocazia. Legat afectiv de România, simte însă că, dacă ar fi rămas aici, nu ar fi avut șansele pe care le-a avut în Italia. „O diferență clară, să spunem, este că, dacă nu ajungeam în Italia, probabil că în România nu aș fi avut posibilitățile pe care le am acum. Pentru că România încă are nevoie, din punctul meu de vedere, de dezvoltare mai ales în ceea ce privește persoanele cu dizabilități, cum sunt eu. Am observat asta foarte des și la o banală trecere de pietoni sau la un trotuar care nu sunt chiar de fiecare dată accesibile”, explică el.
Cum ai ajuns să dezvolți dispozitivul care a fost premiat recent? Ce face mai exact acesta?
Când ne gândim la un exoschelet, ne vin în minte motoare, părți rigide, e ceva ce îmbraci și care te ajută să activezi articulațiile care sunt în corpul uman. În cazul proiectului pentru care am fost premiat, am început și eu, în primii ani de doctorat, să lucrez cu exoscheletele rigide. Însă plecând de la problema pe care aceste dispozitive încercau să o rezolve, am ajuns la concluzia că erau prea inflexibile, prea grele, prea voluminoase și destul de greu acceptate de utilizatorii final. Am observat că sunt foarte dificil de îmbrăcat. Iar studiile mele m-au condus spre a realiza acest exoschelet, un costum care nu mai este greu, voluminos, care e făcut dintr-un material moale, scos la imprimanta 3D. Am început să realizez fiecare modul din acest costum, pornind de la mănușă. Tu poți să printezi partea superioară a mâinii și poți să ajungi să adaugi unul câte unul degetele mâinii (în funcție de necesități poți folosi de la un deget, la toate degetele mâinii). Acest dispozitiv este unul modular - modulul mână, care are 5 degete, modulul de încheietură, de cot și cel de spate. Poate fi utilizat nu doar de către persoane care au probleme medicale, ci, să spunem, și de un muncitor care lucrează cu greutăți pentru a avea mai multă forță.
Până acum, am desenat și realizat în întregime mâna și încheietura, acum lucrez la cot și la spate. Ideea acestui dispozitiv este că e foarte ușor de îmbrăcat și folosit și am reușit acest lucru în colaborare cu Khalifa University, din Abu Dhabi. Ideea proiectului este de a exploata forța generată prin fenomenul de răsucire a două șiruri (Twisted-String-Actuator (TSA)) pentru a activa articulațiile membrelor superior TSA.
Forța nu mai este dată de puterea motoarelor, ci de acest fenomen, ceea ce ne permite să reducem foarte mult greutatea costumului, mănușa are doar 100-120 de grame.
În ce stadiu este acum proiectul, cât crezi va mai dura până să fie folosit la scară largă?
Până să fie folosit trebuie să treacă prin teste, să fie acceptat de Comunitatea Europeană, pentru că până la urmă, este un dispozitiv medical. Mănușa este deja gata, încheietura este și ea realizată, am făcut și sistemul care pune împreună aceste două părți și acum lucrez la cot și la spate. În prezent, mănușa este trimisă în centrul francez de Rennes și încheietura este la Siena, la mine. Încă mai trebuie să fac niște teste și cred că, în următoarele 2-3 săptămani, am să termin de testat și, probabil, am să trimit și partea asta în Franța, la Rennes. Ideea este să utilizăm această mănușă cu persoanele care au avut ictus, urmări ale accidentelor vasculare, pentru a găsi o soluție, dacă e posibil, de a reactiva în parte sau total, depinde de ce rezultate avem, zone în creierul uman după această traumă. Scopul este să reușim să comandăm, să trimitem aceste semnale electromiografice din creier la mână, la dispozitiv, să fie optimizat direct de pacient sau utilizator cu creierul propriu. Dispozitivul se poate controla, cu o aplicație din telefon sau din computer. E conceput să folosească inteligența artificială pentru a interpreta intențiile pacientului și monitorizează constant starea membrelor superioare printr-un sistem de urmărire și un algoritm de control. Datele colectate vor fi transmise în cloud pentru a le permite medicilor să urmărească evoluția pacientului.
Din ghinionul meu s-a născut norocul de a putea înțelege mai mult care sunt dificultățile și cum trebuie să le rezolv.
Acest dispozitiv are potențialul de a ajuta mulți oameni, este mare lucru să poți să redai mobilitatea, să poți să redai independența și încrederea în sine a cuiva. Știu că tu însuți ai te confrunți cu provocări legate de sănătate. În ce măsură te-a canalizat propria ta experiență înspre a-i ajuta pe alții?
Eu am o distrofie musculară și asta, desigur, m-a împins un pic să fac ceva pentru mine, dar și pentru alții. Și da, să spunem că eu sunt utilizatorul principal al creației mele, iar apoi încerc să extind la ați utilizatori. Aș spune că, din ghinionul meu s-a născut norocul de a putea înțelege mai mult care sunt dificultățile și cum trebuie să le rezolv.
Cum a încolțit și cum s-a dezvoltat acest gând de a face mai mult, de a căuta o soluție?
Sincer, de când eram adolescent, am avut în gând să reușesc să fac ceva nu doar pentru mine, ci pentru umanitate, în general. Și mi-am dorit asta și am lucrat mult la asta. Am fost susținut foarte mult de părinții mei, de mama mea, de tatăl meu, de fratele meu, de toată familia, în această provocare. Dar într-un final am reușit să ajung unde unde era obiectivul meu principal, de pe vremea în care mă tot gândeam că trebuie să fac facultatea de inginerie, după aceea că vreau să fac robotică, după aceea mecatronică. Și chiar așa am făcut și până la urmă am ajuns să fac acest dispozitiv, am dezvoltat această soluție care e chiar importantă pentru mine. Faptul că văd că este acceptată îmi dă forță să merg înainte.
Știu că erai mic când ai ajuns în Italia. Ce a stat la baza decizie familie tale de a se muta aici?
Aveam 8-9 ani când am ajuns. Am venit în Italia întrucât se descoperise că aveam această problemă, de fapt, încă nu era clar ce fel de problemă, și un prieten foarte bun de familie avea decât cunoștințe de medici în Italia, la Roma. Iar medicii au spus că ar fi bine să începem un parcurs împreună și din motivul acesta ne-am mutat aici, inițial eu cu mama, la Roma. După aceea au venit și tatăl meu, și fratele meu și ne-am stabilit aici, la Toscana.
La liceu am avut profesori foarte bine formați, care mi-au transmis și pasiunea pentru informatică, de la liceu a plecat totul.
Cum a fost la școală, cum ai fost primit de către colegi, profesori?
Am fost foarte bine primit, auzisem că este rasism în școlile din Italia, dar nu a fost cazul meu. Am foarte bine primit și chiar îmi aduc aminte că eram foarte fericit că toate mergeau bine. În Italia sunt 13 ani de învățământ preuniversitar și în toți anii aceștia a fost mereu ușor pentru mine să mă descurc în mediul școlar. Nu aș fi crezut, pentru că se aud multe la televizor, dar educația pe care am primit-o a fost foarte bună. Sunt și în Italia cazuri de bullying, dar se încearcă foarte mult să se limiteze prin diferite programe și în ultimii ani chiar nu am auzit astfel de știri. Diversitatea e acceptată, li se spune copiilor că nu trebuie să arăți cu degetul o persoană și să o dai la o parte pentru că e altfel.
La liceu am avut profesori foarte bine formați, care mi-au transmis și pasiunea pentru informatică, de la liceu a plecat totul. Am făcut liceul de tehnologie, după aceea am intrat la facultatea de matematică și inginerie. Am făcut apoi masteratul de robotică și automatizări și ulterior doctoratul în mecatronică. La liceu, în ultimul an, am avut posibilitatea să fac practică într-o companie de programare și, după aceea, la sfârșitul ultimul an de liceu am făcut practică la universitate, chiar la universitatea în care lucrez. Există în Italia legătura aceasta dintre liceu și universitate, se organizează aceste săptămâni în care elevii sunt duși la facultate ca să vadă cum se desfășoară lecțiile, cum sunt laboratoarele și de ce ar trebui să aleagă acea facultate. Ceea ce văd eu este că în Italia se încearcă să fie aduși elevii într-o direcție în care să facă o facultate, nu să se oprească doar la studiile de liceu.
Ce a contat cel mai mult în educația ta?
Desigur, în educația mea au contat foarte mult părinții mei. Prin ei am avut acest noroc să învăț să mă port cu lumea, să știu cum să înfrunt dificultățile. Probabil foarte mult am luat de la tatăl meu, pentru că tatăl meu este un luptător la fel ca mine. Am fost inspirat foarte mult de el, dar și de mama mea. Și, în plus, am avut norocul să am în jur persoane extraordinare. Am prieteni foarte buni, am alături persoane în vârstă care îmi vor binele, sunt ca un fel de bunici pentru mine, și asta a contribuit foarte mult la ceea ce sunt eu acum.
Ceea ce încerc să fac e să transmit o mentalitate de a căuta mereu să rezolvi problema. Adică să nu te dai bătut, pentru că mereu se găsește o soluție la orice și ca profesor trebuie ca să îi formezi pe studenți în sensul acesta. Încerc mereu să le arăt exemple care să îi ghideze să facă ceva bun pentru umanitate
Predai la facultate, cât de pregătiți ți se par studenții?
Eu predau un curs de master și văd că studenții sunt foarte buni la teorie, dar mai puțin la practică. Italia, la modul general, e recunoscută că are minți foarte bune la nivel teoretic, dar nu și la practică. Ar trebui să fie mai multe ore de practică în școli și licee.
Ai avut și studenți români?
Am avut acum doi ani, când nu eram încă profesor asistent, dar eram la doctorat și predam. Erau studenți foarte buni, studenții români care ajung la facultățile din străinătate sunt chiar foarte bine formați.
Ce ar trebui să facă România pentru a-și păstra tinerii valoroși în țară?
Ar trebui să fie promovate mai mult mințile inteligente ale României, iar pozițiile importante din societatea românească să fie date acestor persoane, asta în primul rând. În al doilea rând, ar trebui să fie ajutați mai mult studenții, nu doar cu o bursă, ar trebui să se facă investiții mai mari în studenți, să existe o modalitate care să te facă să crești în societatea românească. Cercetare trebuie într-un fel împinsă mai mult, ridicată la un alt nivel, nu că acum nu este, dar este puțin lăsată în urmă față de țările din occident.
Mai presus de curriculum, care este cel mai important lucru pe care încerci să îl transmiți studenților tăi?
Ceea ce încerc să fac este transmit pasiunea mea. Întrucât studenții pe care îi am sunt și ei ingineri și suntem persoane cu capacități de problem solving, ceea ce încerc să fac e să transmit o mentalitate de a căuta mereu să rezolvi problema. Adică să nu te dai bătut, pentru că mereu se găsește o soluție la orice și ca profesor trebuie ca să îi formezi în sensul acesta. Încerc mereu să le arăt exemple care să îi ghideze să facă ceva bun pentru umanitate.
Astăzi, folosim din ce în ce mai mult pe inteligența artificială, care este și parte din proiectul tău. De cealaltă parte, care crezi însă că ar fi riscurile pe care le aduce AI?
Mulți au o frică astăzi față de inteligența artificială, dar, din punctul meu de vedere, inteligența artificială este un instrument foarte bun și trebuie să fie utilizată pentru a ajuta oamenii. Într-un fel, instrumentul acesta ne poate ajuta să ne schimbăm propriul nivel de inteligență, nu este ceva de care ar trebui să ne fie frică. Da, probabil că, dacă utilizăm AI, se va schimba în ceea ce privește locurile de muncă, dar AI nu va putea niciodată să înlocuiască inteligența umană, nu va putea face niciodată ceea oamenii pot face, niciodată nu va avea emoții. Pentru că inteligența artificială e ceva în care în controlul nostru și nu o să poată să ia decizii fără să programăm noi ce decizii să ia. Să nu uităm că în spatele AI au stat niște oameni.
Poate fi un instrument foarte puternic, poate să ne dea răspunsuri pe care noi nu le putem găsi, dar, în același timp, ne trebuie educația pentru a ști să o utilizăm. În cele din urmă, noi vom fi cei care vom decide ce vom face cu răspunsurile pe care ni le dă. Trebuie o educație în sensul ăsta, inteligența artificială trebuie promovată, dar în același timp, înțeleasă.
Dacă nu ajungeam în Italia, probabil că în România nu aș fi avut posibilitățile pe care le am acum. Pentru că România încă are nevoie, din punctul meu de vedere, de dezvoltare mai ales în ceea ce privește persoanele cu dizabilități,
Care sunt astăzi legăturile tale cu România?
În țară vin în fiecare an, am familie, am rude la Piatra Neamț și în fiecare vară vin în concediu câte două săptămâni. Sau mi se poate întâmpla că am conferințe în România și profit atunci să trec și pe acasă. Am și prieteni români, deci da, am rămas legat de România, rădăcinile mele sunt oricum românești, le simt.
Ce te frapează atunci când vii în țară, care sunt marile diferențe față de Italia pe care le observi?
O diferență clară, să spunem, este că, dacă nu ajungeam în Italia, probabil că în România nu aș fi avut posibilitățile pe care le am acum. Pentru că România încă are nevoie, din punctul meu de vedere, de dezvoltare mai ales în ceea ce privește persoanele cu dizabilități, cum sunt eu. Am observat asta foarte des și la o banală trecere de pietoni sau la un trotuar care nu sunt chiar de fiecare dată accesibile. Și restaurantele și locurile publice sunt de multe ori dificil de accesat, dar am văzut că în ultima vreme s-a dat un pic de spațiu și acestei problematici și am văzut că sunt schimbări. Mai ales în partea de vest a țării se lucrează în acest sens, dar poate în Moldova e un pic mai greu.
Chiar dacă există rampele pentru scaun rulant sunt de multe ori nepotrivit construite…
Da, și atunci persoana respectivă nu poate avea independență, trebuie mereu să fie însoțită și asta nu e autonomie. Eu sunt, din nou, norocos întrucât sistemul sanitar italian stă foarte bine din punctul ăsta de vedere. Eu am acest scaun rulant electric care vine de la sistemul sanitar italian, în România este foarte dificil am înțeles să ai unul manual. Cred că trebuie dată vizibilitate și importanță persoanelor cu dizabilități, pentru că altfel nu pot să aibă autonomie. Eu aici pot să merg unde vreau, sunt foarte autonom, eu mă duc la job cu autobuzul, rampele funcționează, totul e OK, cum ar trebui să fie. Sunt și dificultăți câteodată, dar în general lucrurile funcționează. Bine, am fost și în alte țări care sunt și mai accesibile. În Coreea, de exemplu, este accesibil orice. Sistemul de transport public e foarte bine făcut, în fiecare autobuz este un asistent care te ajută să cobori, să urci ai locul tău, la fel și în metrou, și în tren. Anglia, și Franța sunt foarte primitoare din punctul ăsta de vedere, dar și în Italia este OK.
Toate fotografiile din articol provin din arhiva personală a lui Mihai Drăgușanu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.