Foto: Luca Antonio Lorenzelli / Panthermedia / Profimedia
Mă aflu la metrou pe peron în fața unor pubele pentru colectare selectivă și stau în mână cu un pahar de cafea pe care tocmai l-am băut. Și, normal, apare întrebarea: ce fac cu el, unde să-l arunc? Nu vi s-a întâmplat și vouă?
Mă gândesc așa: capacul e din plastic, iar recipientul e din hârtie; dacă le separ și le arunc la pubelele desemnate, probabil că este în regulă.
Ei bine, am aflat și eu anul acesta că nu e în regulă. Paharul meu mai avea, firește, urme de cafea pe el, iar dacă mai conținea și un film subțire de plastic pe interior drept protecție, cu atât mai mult trebuia să-l arunc direct la menajer, pentru că nu mai putea fi reciclat.
Poate că știați, poate că nu, dar ce am descris mai sus reprezintă fenomenul de wish cycling, adică o tentativă de reciclare care nu ține cont de contaminarea și de starea deșeului aruncat. Problema este că infestarea unui obiect se propagă și la alte deșeuri din același container, devenind și ele materiale cu „probleme” pentru reciclatori. Ba mai rău, deșeurile contaminate pot duce la deteriorarea echipamentului folosit în reciclare.
Treaba cu reciclatul pare destul de complicată la prima vedere, nu? Cum până acum știam suficiente despre cum să reciclez corect, am încercat să aflu mai multe vorbind cu Ionuț Ruscea. Geolog de profesie, acesta are o activitate vastă în sfera sustenabilității și în managementul deșeurilor, având la bază ani buni în cadrul ONG-urilor axate pe protecția mediului. Vorbind cu el, mi-a explicat cât de important este să avem o atitudine ponderată când vine vorba de eforturile noastre de a recicla. Pe scurt, trebuie să facem cumva să ne fie nouă ușor pentru a nu ne pierde motivația. Mai jos am inclus o parte din discuția noastră:
De unde începe responsabilitatea oamenilor când vine vorba de reciclat?
Pentru început, trebuie să conștientizăm că fiecare bun, fiecare haină, fiecare aparat electrocasnic, mașină ș.a.m.d. pe care noi le cumpărăm reprezintă un produs care se obține pentru noi, pentru că noi creăm cererea pentru el. Iar în viața lui, de la etapa de construcție și până la „moartea” sa, el va produce deșeuri și emisii. De aceea, a cumpăra nu mai e doar un privilegiu, este mai degrabă o responsabilitate. În același timp, consumatorul nu vede tot acest ciclu de viață al unui produs. În Europa, să spunem că ai mai multă transparență la capitolul acesta, însă au fost externalizate exploatările de resurse primare, recurgându-se la zone nereglementate din Asia, precum China și Rusia, sau Africa, în special din Africa de Sud, ceea ce ne-au scăzut nouă în Europa într-adevăr emisiile și amprenta de carbon, dar ele de fapt nu au dispărut, doar s-au mutat. În sensul acesta cetățeanul are o responsabilitate atunci când achiziționează un produs, fiindcă acela e singurul moment în care el poate să controleze ceva.
Care sunt principalele problemele de infrastructură pe care le-ai remarcat în România pe tema reciclării?
Sunt mai multe aspecte. Până acum, legat de colectarea selectivă, s-a pus mare accent pe educație și cel puțin populația urbană a fost mai expusă la mesajele axate pe reciclare. Problema însă este că le spunem oamenilor deja de 10-15 ani să colecteze separat, dar ei nu știu ce se întâmplă mai departe cu deșeurile lor, iar de aici oamenii și-au pierdut încrederea.
O altă dilemă ține de legislatură. Avem o lege care spune că trebuie să colectăm selectiv pe patru categorii, și altă lege care spune că, din rațiuni ecologice, se poate selecta pe două fracții, fiind astfel necesare mai puține transporturi. Teoretic urmează apoi să se separe categoriile de deșeuri reciclabile, dar toată lumea din industrie știe că odată ce sunt amestecate, deșeurile se pierd în proporție de 60%, reușind să se recupereze foarte puțin din ele.
Problema este pe de-o parte și a celor de la salubritate, care funcționează cumva la limita legii. Ba mai mult, ei au o influență puternică asupra administrației, pentru că practic se autoreglementează. Pe de altă parte, avem și noi zona noastră de confort, în sensul în care ne deranjează că sunt deșeuri peste tot, dar totodată nouă ne convine de fapt că putem să le aruncăm unde vrem ieftin sau chiar gratis, fără să plătim amenzi. Când vom ajunge la un nivel mai crescut de colectare și de reciclare, lucrurile acestea nu se vor mai întâmpla, dar acesta nu e un pas care se întâmplă de pe-o zi pe alta.
Ce greșesc oamenii cel mai des când încearcă să recicleze? Este fenomenul de wish-cycling parte din problemă?
Nu toată lumea colectează cum trebuie. Cartonul și hârtia, odată ce au fost infestate, nu se mai pot recicla. La fel, sticla se sparge și se amestecă cu altele, iar PET-urile nu sunt curățate înainte să fie aruncate.
Uneori oamenii încearcă să fie prea riguroși și vor să recicleze și ceea ce nu se poate recicla. Dacă am un șervețel murdar și un pahar de cafea folosit, nu pot să le arunc la hârtie în speranța că vor putea totuși fi reciclate. De fapt, nu faci decât să scazi din calitatea deșeului, iar pentru a-l aduce din nou la o calitate decentă, cineva trebuie să muncească în plus în locul tău.
Când am vizitat centrul de reciclare de la Buzău, am putut vedea diferența dintre cum arată plasticul colectat în afară și plasticul colectat în România. Cei de acolo spuneau că pe lângă faptul că plasticul de proastă calitate (infestat) le strică mașinile, mai sunt și nevoiți să arunce uneori și 40% dintr-un balot. E ca și cum ai cumpăra mereu un kilogram de banane din care ar trebui să arunci mereu jumătate.
Ideea este următoarea: deșeurile au valoare. Un deșeu este cu atât mai valoros, cu cât a fost sortat mai la sursă, cu cât este bine ambalat și cu cât are un grad cât mai mic de infestare. Iar ce se întâmplă în România în momentul de față este că producem deșeuri de proastă calitate pe care nimeni nu vrea să le recicleze.
Cum poate o persoană care nu știe nimic despre reciclare să-și formeze obiceiul de a colecta selectiv?
Deși, practic, legea spune că trebuie să respectăm patru categorii de deșeuri (plastic & metal, hârtie & carton, sticlă și menajer), adevărul este că metoda de colectare diferă de la zonă la zonă, de la sector la sector. De aceea, pentru început, trebuie să te informezi, să discuți cu administrația din care faci parte și să te interesezi cum selectează deșeurile lucrătorul de la salubritate local. Altfel, dacă de exemplu tu ți-ai separat gunoiul pe șapte categorii, dar la bloc ai doar două pubele, poți chiar să pui probleme reciclatorilor.
O altă variantă, pe lângă a apela la pubelele împărțite pe categorii amplasate în diverse puncte din oraș, mai poți căuta soluții în afara sistemului public. La supermarket-uri, de exemplu, pentru baterii, ulei, diverse. La unele magazine de haine, iarăși, poți duce hainele de care vrei să scapi. În momentul de față, este cel mai sigur mod de a te asigura că nu se întâmplă nimic greșit cu deșeurile tale și că nu ți le amestecă nimeni.
Cum putem să ne menținem motivația de a continua să reciclăm?
Trebuie să găsești soluții care să te și servească, pentru a-ți face viața ușoară. Cum am spus mai devreme, pornește de la o discuție cu administrația, iar de acolo tu știi cum să-ți organizezi casa. Uneori poate părea frustrant procesul, dar măcar așa îți dai seama de câte deșeuri produci și înțelegi că de fapt stă în puterea ta să cumperi mai puține produse care lasă în urmă deșeuri în fiecare zi.
De asemenea, faceți sesizări către administrațiile din domeniul public. Căutați-le paginile oficiale și numerele de telefon la care puteți apela și descrieți problema. Puteți solicita amenajarea spațiilor verzi, amplasarea gardurilor, a marcajelor rutiere, a indicatoarelor etc. Poate durează o lună-două până chiar se întâmplă ceva, dar un mesaj presupune un minim de efort.
Acest articol despre sustenabilitate este realizat cu sprijinul Lidl Romania, promotor al faptelor pentru un viitor mai bun.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mă bucur și nu foarte că Lidl sponsorizează această acțiune și explic imediat de ce. Înainte să apară Lidl vis-a-vis de Parcul Circului, pe Lacul Tei (București), exact în acel amplasament funcționa un centru de reciclare, printre ultimele pe care le mai știam că te motivează, exact ca pe vremea împușcatului, plătind la kilogram pentru deșeurile reciclabile pe care le aduceai. Primeau, separat, fracții de carton&hârtie, sticlă, metal și aparatură (electronice/electrocasnice). Știu că acum câțiva ani am făcut curat în podul și în pivnița bunicii și am cărat acolo căruțuri întregi de deșeuri iar la sfârșitul zilei eram mai "bogat" cu vreo 150 de lei. A apărut acel Lidl și centrul respectiv a rămas doar o amintire.
Acum, sistemul mizează greșit pe responsabilitatea cetățenilor și, în afară de faptul că nu se face nicio campanie serioasă de informare cu privire la colectarea corectă pentru reciclare, nici nu se asigură o motivație financiară, minimală, pentru cei care se obosesc să recicleze. Ar fi fost un “job” bun pentru micii ecologiști.
Oricum, urmează modificări importante ale legislației în domeniul reciclării, pe care le așteptăm cu interes.
Iar pentru isteții care aruncă totul la întâmplare, am un mesaj simplu: “Nu am moștenit Pământul de la străbunii noștri; l-am împrumutat de la copiii noștri.”
Nu, nu e vorba de fițe, gunoaiele ajung în râuri, mări și oceane, infestează întregul mediu, chiar dacă ne facem că nu le vedem. Deci trebuie să acționăm rapid, pentru că suntem deja mult în urmă. Iar faptul că nu știu ce țară bananieră nu va respecta normele de reciclare, nu va avea impact negativ direct asupra mediului de pe teritoriul nostru. Noi trebuie să avem grijă de mediul nostru, nu africanii, asiaticii sau americanii.
Inițial cei 3R (recuperare, refolosire, revalorificare) de pe vremea lui Ceaușescu aveau legătură în mod evident mai mult cu aspectele economice și mai puțin cu ideile ecologiste din prezent. Spuneați de centrele de colectare a sticlelor și borcanelor. Acelea nu erau reciclate chimic, ci erau refolosite, ca recipiente, în starea în care erau. De aceea erau verificate să nu fie ciobite etc. Bănuiesc că și ceea ce descrieți Dvs din Germania anilor 90 (dar existent și mai înainte) era tot din imperative eonomice dar și datorate unei educații riguroase, spartane, specific germane. Noi acum vorbim însă de aspecte pur ECOLOGICE. Eu nu consider că românii sunt, pe ansamblu, așa înapoiați cum se spune. Doar că au o cultură și o atitudine de viață puțin diferite față de vestici. Asta înseamnă că există diferențe și în rău, dar și în bine. În rău avem faptul că românii sunt greu de stimulat din punct de vedere al traiului comunitar, că e greu pentru ei să fie atenți în jur și sensibili la nevoile comunității, deci e greu să fie altfel decât individualiști. Deși asta e la prima vedere, românii au totuși o limită până la care sunt indiferenți, dar dacă acea limită e depășită, dacă e vorba de o situație de urgență, românii devin și ei, clar empatici și gata să ajute și chiar să se sacrifice. Dar nu intru acum în detalii cu asta. Vreau să spun că românii au și un avantaj în felul lor de a fi, fiindcă resping cu umor și bun simț nativ orice exagerare, orice aberație, care pentru alții sunt poate un modus vivendi. Îmi amintesc un scheci din perioada ceaușistă care are legătură cu exagerările ecologiste din prezent. Nu mai știu amănunte, îl recompun din memorie, la nivel de idee. Deci era un tip (român) care a călătorit în Elveția. La un moment dat, după ce omul a consumat ceva cumpărat de pe stradă (înghețată, prăjitură etc, n-are importanță) se trezește cu un ambalaj pe care vrea să îl arunce. Vrea să îl arunce la gunoi și îl atenționează cineva că acolo e alt tip de gunoi, nu hârtie. Vrea să îl arunce într-un recipient pentru hârtie, dar îl atenționează altcineva că acel tomberon e pentru hârtie, dar nu și pentru ambalaje... etc etc. Iar omul nu mai știe ce să facă. În disperare de cauză găsește o soluție ad-hoc: intră într-un restaurant și cere chelnerului să îi prăjească hârtia respectivă ca s-o mănânce. Chelnerul, deși contrariat, face voia clientului. Iar când vine să îi ofere hârtia prăjită / arsă, omul face scandal, cum că ce e asta, ce e așa prăjită, luați-o de aici, eu am plecat :-) :-) Ce vreau să spun e că eu de aici nu văd o morală în sensul înapoierii românului, așa cum ar zice mulți în prezent, ci LUCIDITATEA, REALISMUL, BUNUL SIMȚ NATIV și REZISTENȚA românului în fața aberațiilor din jur care încearcă să se impună dar nu vor reuși.
Desigur, poziția asta a mea e una evident conservatoare și tradiționalistă, dar nu automat anti-ecologistă, chiar deloc, ci mai degrabă anti-exagerări și anti-manipulări ecologiste.
Dacă ați fi citit întregul articol, ați fi înțeles de ce deșeurile din România au calitate proastă. Pentru că sunt contaminate.
Exemplu: cartonul în care a fost ambalat un tort și are urme de frișcă/firimituri/cremă nu mai poate fi reciclat pentru că se strică utilajele reciclatorului. Corect este să se arunce acel ambalaj la gunoi menajer. SAU și mai corect este să se spele, să se usuce și apoi să se arunce la fracția hârtie&carton.
Nu a spus nimeni că trebuie să consumați detergent, apă caldă și, mai ales, timp. E mai simplu să aruncați acea conservă contaminată direct la gunoiul menajer.
Numai bine!