Micuța domnișoară Sano și misterioasele bufnituri din camera ei. Cum sunt privite bolile psihice în Japonia

„Cuiul care iese în afară este bătut înapoi”, proverb japonez. 

Proverbul e, nu-i așa, concluzia unor generații, un grăunte de înțelepciune populară, e o capsulă a timpului care nu e trimisă în spațiu, ci către generațiile viitoare. 

Sau cel puțin, așa ar trebui să fie. Proverbul ăsta cu cuiul e doar un alt fel prin care societatea japoneză, uniformizată și aliniată, pedepsește alteritatea – indivizii care îndrăznesc, sau care n-au avut de ales, să fie altfel. 

În Japonia, 90% dintre profesori cred că oamenii cu probleme psihice nu sunt nebuni, ci ne-buni. Sunt stricați. Nu funcționează. Nu vor și basta! E vina lor că sunt deprimați sau schizofrenici. Nu vor să se schimbe! Sunt niște ființe oribile cu un caracter urât și să ne mai scutească. Și e cu atât mai ciudat cu cât, profesor fiind (educator, sau învățător), dacă se află sus la conducere că ai trecut printr-un episod depresiv și ai apelat la un psiholog pentru consiliere, pentru ei ești deja nebun de legat și ești fie „convins” să îți dai demisia, fie îți pierzi orice șansă la un interviu. (În Japonia demisia e ca un fel de „sinucidere rusească”, nu prea ești concediat, dar te fac ei cumva să te convingă să te retragi.)

Potrivit unui studiu al Ministerului Sănătății, Ocrotirii și Muncii din 2008, 24% din japonezi au suferit de o formă de afecțiune psihică. Un alt raport a arătat că unul din cinci adulți s-a gândit să se sinucidă și 51 din 100000 și-au dus gândul până la capăt. În 2014, s-au sinucis în medie 70 de japonezi pe zi, în marea lor majoritate bărbați.

Akihabara, camion în mulțime

Dar să ne întoarcem la 2008. 8 iunie, într-o duminică, Tomohiro Kato, 25 de ani, intră cu un camion închiriat în mulțimea din Akihabara, un fel de Lipscani al electronicelor, manga și anime-urilor, mai tot timpul aglomerat. Pentru că n-a dovedit decât trei și a rănit alți doi, se dă jos și înjunghie în dreapta și în stânga, unde nimerește. Scor final, 7 morți, 10 răniți. „Am venit în Akihabara să ucid oameni”, a declarat. „Sunt obosit de viață.” Cu trei zile înainte, crezând că unii dintre colegi i-au ascuns hainele de lucru, a plecat la începutul programului, după care s-a gândit că treaba asta o să-l coste slujba.

Dintre declarațiile lui, mai merită amintite: ”Dacă aș fi avut o iubită, nu aș plecat de la job. Nimeni din cei care mai au un pic de speranță nu mă poate înțelege. N-am niciun prieten și nici n-o să am vreodată. Nu mă bagă nimeni în seamă pentru că sunt urât. Sunt mai rău decât gunoiul, măcar ăla e reciclat.”

Sub presiune

Câteva cifre dintr-un studiu din 2013, intitulat „Review of mental-health-related stigma in Japan"

• 5% dintre japonezi cred că oamenii cu afecțiuni psihice pot reveni la o viață normală
  
• 61% dintre cei intervievați nu ar angaja pe cineva care suferă de o afecțiune psihică
  
• doar 20% dintre profesioniștii din domeniul psihologiei consideră că persoanele cu probleme psihice pot trăi în comunitate fără să fie internați într-o instituție de profil
  
• 77% dintre profesioniștii din domeniul sănătății mintale sunt de părere că e periculos ca o persoană cu afecțiuni psihice să locuiască singură
  
• un procent de aproape 75% sunt cu totul de acord cu faptul că e normal ca unei persoane care a suferit de o problemă psihică să nu i se închirieze o cameră sau un apartament.
  

Vecina mea

Abia mă mutasem în Yokohama, într-un soi de vilă veche de lemn, locuită la etaj de proprietar, un bătrânel cumsecade și viclean în vârstă de 91 de ani, și la parter de cinci chiriași, în cinci camere identice. Față în față cu ușa mea, domnișoara Sano. În șapte luni, am întâlnit-o de două ori, micuță, îmbrăcată în alb, chicotind un răspuns la salut și pierzându-se în pâcla străzii pe bicicleta ei decorată cu amenzi de parcare. Aici vecinii nu se prea vizitează, nu ”se țuicăresc”, nu își bat la ușă să-și ceară o cană de făină, cel puțin nu în clădirile de singuratici. N-am îndrăznit nici eu mai mult. M-am mărginit să observ exactitatea cu care ieșea pe ușă la șapte dimineața, cum bocănea timid cu tocurile pe alee până la bicicletă și faptul că din când în când, la ea intra și ieșea ca un hoț începător, un june prim.

La început părea că se ceartă cu cineva, nu i-am dat atenție. Au urmat niște bufnituri - cineva arunca, sau trântea niște obiecte prin cameră. Când au început urletele, mi s-a ridicat puțin părul pe ceafă. Cearta a continuat, doar că nimeni nu-i dădea replicile.

Într-o noapte, pe la unsprezece și jumătate, am auzit ceva mai tare decât de obicei, zgomote de la ea din cameră. Baia mea era lipită de holul ei și acționau amândouă ca o cutie de rezonanță, în plus, căsoiul era, precum am zis, din lemn, iar după-amiezele în care stăteam acasă îl auzeam pe proprietar din camera de deasupra rugându-se budist și pe nas. La început părea că se ceartă cu cineva, nu i-am dat atenție. Au urmat niște bufnituri - cineva arunca, sau trântea niște obiecte prin cameră. Când au început urletele, mi s-a ridicat puțin părul pe ceafă. Cearta a continuat, doar că nimeni nu-i dădea replicile. Nu era nici o conversație la telefon. Vocea a coborât câteva tonalități, timbrul vocii ei a căpătat asprimea unui șmirghel și dacă aș fi Adolfo Bioy Casares aș zice că mica mea vecină, impecabilă și corectă, scotea acum un muget sfâșietor de vită înjunghiată. De câteva ori m-am dus până la ușă gândindu-mă să apăs butonul soneriei și să opresc cumva orice s-ar fi petrecut acolo. Sau să sun la poliție și să le spun că. Să le spun ce? Că nu înțeleg cum dintr-o ființă atât de fragilă ies niște sunete interminabile, de bivol călărit de o legiune de demoni?

A doua zi, metronomul dimineților mele a funcționat impecabil. La ora șapte, fragedă ca un crin, vecina a ieșit pe ușă, a măsurat aleea cu pași egali, până la bicicletă, am auzit clinchetul uscat al porții de aluminiu, apoi, ca o bătaie din aripi, cum pedala către stația de metrou. Domnișoara Sano. Mens sana in corpore Sano.

Episodul povestit aici s-a repetat de atunci identic încă de trei ori, singura diferență fiind lungimea și intensitatea crizelor. Nu am sunat niciodată nici la ușă, nici la poliție. Am întâlnit-o o dată după una din seri și mi-a evitat atât de abil privirea încât n-am găsit în mine puterea s-o întreb Daijoubu? (E totul în regulă?) și nici să-i cer o cană de făină. Într-o zi când am venit acasă, plăcuța cu numele ei de la ușă nu mai era. 

La băcănie

Am judecat societatea pentru că judecă. Dar dumneavoastră, domnule sau doamnă, care citiți acum, cum reacționați când dați nas în nas cu un om care pare a avea vizibile probleme psihice? Să zicem că sunteți într-un magazin cu mâncare cu autoservire și el, omul-atfel, mișună pe acolo, scotocește, pune mâna, ia, așează la loc, agitat și nemulțumit.

8 dimineața, un convenience store Seven-eleven ca oricare altul. O doamnă de o vârstă incertă intră ca o furtună prin ușile glisante și se duce ață, cu o privire rătăcită și fixă, către rafturile cu boluri de orez si sanvișurile cu pâine nefiresc de fragedă și de albă, cu gust de carton. Când trece pe lângă mine, schițez un zâmbet forțat, pornit mai mult din frică decât din curtoazie. Se oprește în fața raftului ca un critic inspectând un tablou prost. Pune mâna pe fiecare bol, le smotocește, le aliniază, iar nu-i convine, se dă doi pași înapoi, nțțțț, tot nu e bine, trece la sandvișuri.

Recunosc. Sunt departe de a fi un om normal. Sau, mă rog, ceea ce definește majoritatea ca fiind normal. Am manii, depresii, fixisme și aceeași minte care creează speranțe și lumi mai bune sau cârje pentru o realitate șchiopătândă, naște cu aceeași generozitate frici, monștri și persecuții iluzorii. Da. Am o problemă cu mâncarea. Să ne înțelegem, nu sunt scârbos, dau la o parte lucruri care n-ar trebui să fie în farfurie și continui să mănânc, dacă acestea nu sunt ace, cuie, bucăți de lemn sau otravă.

Bolurile și sandvișurile din rafturi erau ambalate, dar frenezia de-a dreptul maniacală și lipsa de delicatețe cu care doamna le mânuia m-au făcut cumva să mă crispez, să îmi imaginez un mascat cu o drujbă intrând într-o grădiniță. Și iar, simțul civic s-a trezit doar pe jumătate și deși am fost de câteva ori pe punctul să anunț pe unul dintre angajați, ceva m-a oprit la timp. Am asistat neputincios la smotocire preț de câteva minute, încercând să-mi găsesc un aliat printre ceilalți clienți. Într-un târziu, tot ca o furtună, doamna s-a întors pe călcâie, a șfichiuit cu o vorbă unul dintre angajații în uniformă și a trecut dincolo de tejghea, unde am regăsit-o și după-amiază, în uniformă, cu ecusonul pe care scria, sub nume, manager de magazin.

Alo? Boom. Fâs.

Incidentul din Akihabara v-a amintit cu siguranță de ce s-a întâmplat la Nisa, pe 14 iulie. Nu e un articol despre terorism, ci despre neprevăzutul din fiecare dintre noi, bomba cu ceas care ticăie surd și pe care o purtăm zi de zi sub zâmbet.

În fiecare lună, un individ ia prefecturile la rând și sună la toate școlile și grădinițele să anunțe că la 3:45 le va arunca în aer. Sună sau trimite fax. Luna trecută a fost rândul prefecturii Kanagawa, districtul Tsuzuki. Evident că, logistic, planul lui e la fel de viabil ca zidul lui Trump, dar nimeni nu-și permite să riște. Suntem în 2016. Grădinițele sunt evacuate, părinții nu sunt anunțați ca să nu se creeze panică, echipa de geniști vine, vede, se luptă cu nimicul și învinge.

Omul-caldarâm sau Mângâierea cea mai profundă

În noiembrie 2015 o știre demnă de cancan apărea în presa japoneză. Y.H., 28 de ani, din Kobe este prins că se ascunsese într-un canal, ca să facă poze sub fustele trecătoarelor. Știrea e ca o salvă de artificii, din care se desprind alte și alte explozii, că nici nu știi la care să te uiți. Ai putea reține faptul că individul nu era la prima abatere, fusese prins în urmă cu doi ani comițând aceleași delicte și delicii. Sau că nu ar fi fost prins dacă cineva nu i-ar fi observat părul care ieșea prin grătarul gurii de scurgere. Ori că stătea acolo de cinci ore. Dar nu, ce face de neuitat știrea asta este că Y. H. a declarat anchetatorilor că într-o viață viitoare, vrea să se reîncarneze într-o bucată de pavaj.

Departe de orice încercare de a-l ridiculiza sau reabilita pe individ, nu pot să nu-i observ și apreciez poezia dezechilibrului, căci m-a dus cu gândul la o povestire scrisă de Julio Cortazar – Mângâierea cea mai profundă. Personajul principal realizează că de la o vreme, ”mergea peste tot băgat până la coate în pământ”. Starea lui se agravează, odată cu curgerea poveștii el se afundă din ce în ce mai tare, având ”senzația că înainta împingând ceva foarte ușor înainte, ca și cum ai împinge niște bumbac”. În final, mergând să-și întâlnească iubita, îi ia ceva timp ”până să accepte că nenumăratele încălțări care-i treceau pe la nivelul ochilor, nici nu o să-l lovească, nici nu o să-l calce.” Se tot uită, evident, în sus, după prietena lui, alegându-se cu o durere de gât ”de cât își înălțase capul pentru a vedea și altceva în afară de pantofii trecătorilor” și o vede. Știe că e ea pentru că îi recunoaște pantofii verzi, dar abia acum, de unde e afla, poate vedea tălpile tocite – „biata lui prietenă avea o slujbă prost plătită”. Tânăra se oprește și nu spune nimic, ba mai mult, nici nu-i răspunde când el încearcă să lege o conversație legată de vreme. ”Emoționat, vrând să facă ceva prin care să-și arate dragostea, a scărpinat cu două degete talpa cea mai uzată, cea a pantofului stâng; prietena lui nu s-a mișcat, ca și cum ar fi continuat absurd să-l aștepte să sosească.”

Aceasta nu e o concluzie

Proverbul de la început poate fi rescris la fel de bine așa: ”Cuiul care iese în afară este bătut în cap.” Societatea japoneză e, în majoritatea ei covârșitoare, îmbătrânită, atât demografic, cât și în concepții. Ostracizează alteritatea, stigmatizează încă firescul, în multe din formele sale, blocată în refuzul de a înțelege sau în frica de necunoscut. Indivizii care au fost sau sunt afectați de o problemă psihică, acești îndrăgostiți iremediabil de ”normalitate”, așteaptă ca pe o iubită societatea să îi bage în seamă, să le răspundă, în timp ce aceasta îi calcă în picioare, prea obosită să-i mai observe.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp