Scânteiștii, încă majoritari în Adevărul, se îmbrățișau pe holuri și se băteau pe umeri după mai bine de 1 an și jumătate de când se prelingeau pe lângă pereți, stresați de insuportabila dezordine a libertății. Aparatcicul parkinsonat de votcă, Ianaev, era îngerul salvator, numai că, în loc să dea din aripi, dădea, în direct, în fața lumii întregi, din mâinile tremurânde. Unul dintre foștii șefi ai Scânteii, care a și candidat apoi la președinția României, înjura cu sete: „Fir-ar tac-tu al dracului, Gorbacioave, că tu ai stricat tot, hai, că ți-a venit și ție rândul!”.
Nebănuite fețe au arătat unii în acel august 1991. Vreme de 3 zile, în fruntea URSS s-a aflat banda de puciști cu Ianaev președinte, câtă vreme Gorbaciov era sechestrat, lideri de facto fiind Kriucikov, șeful KGB, ministrul de Interne Pugo, ministrul Apărării, Iazov. Acel Komitet al loviturii de stat n-a fost recunoscut în România decât de un singur partid – o să râdeți, nu era PSM, partidul lui Ilie Verdeț, continuatorul PCR. Sau, n-o să râdeți, pentru că n-am să pot uita vreodată vocile fruntașilor PNȚCD Ioan Lup și, apoi, Corneliu Coposu, vorbind la radio Europa Liberă despre poziția necesară a României față de strigoiul sovietic care dădea din labe. Coposu și Lup au zis același lucru, într-un glas: „Uniunea Sovietică e o țară mare. România trebuie să țină seama și să stabilească bune relații cu noua conducere a URSS”. Asta spunea partidul celor aruncați de ruși în temnițe și la canal!... Atunci, am fost năucit.
Astăzi, sub greutatea anilor, mă gândesc că poate le-a fost frică. O frică mare, că vin iarăși peste ei Nikolski și Pantiușa... Urmașul direct al guvernului Stalinskaya de 3 zile este Vladimir Putin.
