Urșii nu mai pleacă din sat. Azi la Ion al Mariei, mâine în oile lui Eugen, poimâine la cârlanii primarului. Politicienii ne-au vândut demult urșilor

foto: Profimedia

Pe vremuri, când eram student, a lipsit foarte puțin să fiu sfâșiat de o haită de câini în spatele Facultății de Drept din București. Apoi, primarul Băsescu și-a pus o întrebare pe care ne-o puneam toți: cine dorim să trăiască în București, oamenii sau câinii? Am scăpat atunci. Să vedem cum ne descurcăm acum, cu urșii. În timp ce românii arată tot mai fățiș simptomele unui vesel regres cognitiv, urșii profită și plănuiesc să preia cârma țării, UAT cu UAT, de la munte către mare.

Mamiferele au înțeles că schimbările climatice sunt momentul strategic în care pot să-și schimbe soarta ca specie. Nu mai hibernează deloc și-și folosesc timpul astfel câștigat să se împreuneze frenetic și să facă nu câte un pui, ca până acum, ci câte 3 sau 4. Astfel, au reușit ca în doar câțiva ani să umple ca sardelele toate teritoriile împădurite disponibile. Ursul este un animal teritorial, știm asta de când sâmbăta seara însemna în primul rând vocea Sandei Țăranu. Acum ne găsim în faza în care mulți masculi tineri sunt alungați din pădure, de pe teritoriile altor masculi mai puternici. Tinerii aceștia caută și ei să-și înjghebeze un teritoriu, să-și facă o viață, și nu au alte soluții decât să considere satele de munte, limitrofe pădurilor, drept teritoriul lor de drept. De aici se naște acest conflict care este foarte diferit de cel născut de resturile menajere aruncate la marginea orașelor de munte sau de cel al hrănirii urșilor pentru un selfie. Nu e ca la Predeal și nici ca la Vidraru la noi. 

Situația e critică, așa cum anticipam în urmă cu câțiva ani. Comuna întreagă se găsește într-un punct de inflexiune în care se decide cine trăiește: oamenii sau urșii. Cei din urmă lansează ultimele avertismente înainte să treacă la asaltul cu vărsare de sânge. Revendicările sunt simple: se dorește predarea controlului administrativ al stânelor de oi, al tuturor șeptelurilor de bovine, suine și alte animale domestice. De asemenea, o linie roșie a acestor negocieri existențiale este reducerea la tăcere sau strămutarea tuturor câinilor din gospodării. Aceștia din urmă au rămas ultimii contestatari ai urșilor, voci radicale, dar izolate, care nu conving pe nimeni dintre autorități de pericol, întrucât le lipsește liantul necesar unei moțiuni ferme.

Tacticile folosite de urși în această luptă sunt mai sofisticat-psihologice decât mă așteptam. Deunăzi, un exemplar a intrat în curtea unor săteni din râpa dinspre Cireșu și s-a comportat ca un recuperator albanez. Oamenii erau la masă, înăuntrul casei. Era ora prânzului. Animalul a intrat în bătătură și s-a ridicat în două picioare în dreptul ferestrei. Cetățenii au înmărmurit. Ursul îi privea pe geam, așa, cum mâncau și nu zicea nimic, însă oamenii au putut citi reproșul în ochii lui. S-au simțit prost și de aceea au sunat la 112.

O altă doamnă și-a vizitat mama în cot la Albari ca să-i ducă merinde. Când s-a întors, în ciuda a ceea știm că se întâmplă în astfel de situații de la Scufița Roșie încoace, nu apărut niciun lup cu voce mieroasă. În schimb – ați ghicit – a apărut un urs. Acesta a urmărit-o pe femeie păstrând o distanță oarecum respectuoasă, de 10-20 de metri. Respectul acesta al ursului era un comportament pasiv-agresiv, i-ar fi spus psihologul doamnei Anica, dacă am avea unul în sat. Nu era filaj, era urmărire în scop de intimidare. Femeia era împietrită de groază și nu a avut puterea să strige, dar a avut inspirația să nu o rupă la fugă. A mers preț de un sfert de ceas, urmată de ursul care o fixa, până aproape de biserică, unde locuiește. Acestea sunt tehnici de intimidare ale mafiei siciliene sau kosovare, e ceva dincolo de agresiunea fizică. După publicarea acestui articol mă aștept să găsesc în așternuturi un cap însângerat de cal.

Autoritățile de la județ nu înțeleg acest război și, de fapt, nici nu prea cred că el există. De aceea, răspund mereu în doi peri la petițiile și lăcrămațiile muntenilor și nu vor să se amestece într-o dispută inventată. Acum vreo două săptămâni, autoritățile s-au deplasat agasate la fața locului: jandarmeria, poliția, vânătorul-șef și alte foruri de profil. Numai preotul a lipsit. De la Buzău de unde vin ei și până aici la noi se face o oră cu mașina. Ursul plecase în treaba lui, nu i-a mai așteptat. Drept urmare, apelul la 112 a fost considerat fals, iar cetățeanul care a sunat a fost amendat în mod exemplar. Oamenii nu au mai sunat o perioadă la 112, însă supuși zilnic hărțuirii de mamiferele brune au cedat și, disperați, au apelat din nou la autorități. Autoritățile atâta așteptau. Au plecat cu scârț din Buzău și de data asta au pus și girofarul ca să scoată sub o oră. Ursul de-abia ce ieșise din bătătura cetățeanului (cu un perete de gard cu tot) când au sosit autoritățile. Era mai încolo, la un dud, unde își lua placid desertul. Uite, bre, ursul! le-a strigat cetățeanul disperat că moare cu dreptatea-n brațe, ca Giordano Bruno pe rug. Autoritățile au căzut pe gânduri: era într-adevăr un urs. Folosindu-se de un binoclu de teatru și de omnisciența implacabilă pe care o dă birocrația, au decis că ursul cu pricina nu avea decât 2-3 ani, era drept urmare tânăr și avea viața în față. Nu se cade a fi împușcat sau „recoltat”, cum s-au exprimat ei. Și oricum, au adăugat, legea interzice cu fermitate astfel de fapte. Drept pentru care, autoritățile au întors duba din trei manevre și au făcut cale întoarsă. Cetățeanul a răsuflat oarecum ușurat: barem nu i-au dat amendă.

Tensiunile se acumulează între cele două tabere de ceva vreme, iar unii săteni au încercat să ia problema în propriile mâini. Și-au montat ochiuri pe lângă casă, au prins ursul când mâșâia să intre în ocol și l-au mătrășit cu parii. S-au ales cu dosare penale pentru braconaj cinegetic și riscă pedepse aspre pentru că au folosit capcane și au ucis agresorul într-un mod cumplit și nemeritat. Dura lex, sed lex, spune acum ursus arctos ridicat în două labe la fereastra odăii infractorilor.

Una peste alta, urșii au venit și nu mai vor să plece de la noi din sat. Azi apar pe Cotină, la Ion al Mariei, mâine dau iama în oile lui Eugen din Șilării, poimâine îi vezi mergând agale pe fânețele nesfârșite din Văleanu, dând târcoale cârlanilor primarului. Săptămâna trecută am găsit un urs dormind încovrigat lângă un prun din livadă. Era un furnicar, un ăla, slăbănog, cu botul lung, mai mult negru decât brun. Am urlat cât am putut, iar el a plecat într-o doară, fără să fugă. A fost deranjat că l-am trezit, așa se purta. Avea comportamentul unui adolescent insolent care face cu încetinitorul ce-i spui, iar asta numai pentru că a tăiat de pe listă în ultimul moment posibilitatea să te pocnească.

Dincolo de humorul și magia acestui Macondo buzoian, toți oamenii oropsiți de urși din România așteaptă un politician hotărât să pună capăt luptelor surde care le macină viețile oamenilor, animalelor și autorităților deopotrivă.

P.S. Respect foarte mult animalele și de cele mai multe ori sunt de acord cu pozițiile ONG-urilor de profil și ale oamenilor miloși. Însă oamenii care au crescut înconjurați de natură o înțeleg și o respectă într-un mod aparte, care pune omul pe primul loc. Altminteri, n-am mai crește găini să le tăiem și să le mâncăm ouăle, n-am mai pune boii la jug, iar dulăii i-am ține în casă, pe bobițe, în loc să ne păzească gospodăriile de urși.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp