Foto: Cătălin Mihăilă
M-am născut într-un sat în care, pe vremuri, în mai toate zilele săptămânii, un aviator de prin părțile locului își abătea MIG-ul 21 deasupra lui, efectuând volte în semn de salut și observând din fuga Mach 2-ului stadiul lucrărilor agricole de pe fânețe și livezi. În weekenduri, venea în sat echipat cu o imagine de ansamblu asupra evoluției muncilor câmpului. Domnul aviator s-a pensionat între timp, iar show-urile aviatice au încetat, însă umorul țăranului care joacă Top Gun pe cerul comunei arată granița fluidă dintre real și fabulos din colțul secret de rai din Carpați în care îmi petrec verile.
Pe vremuri, până să instaleze Cosmote releu, aici se auzeau oameni strigându-se și vorbindu-și de pe un deal pe altul. Mereu am privit cu circumspecție tulnicele imense de prin Apuseni, care contrazic flagrant regula minimului efort. La noi nu era nevoie de scule supradimensionate și pretențioase, de generic de Tezaur Folcloric, pentru a comunica la distanță. Era interesant să-i asculți pe oameni, dincolo de curiozitatea perfect umană pentru conținutul unui dialog care nu te privește. Instinctiv, interlocutorii alegeau cuvinte cu multe vocale și consoane sonante, pe care le lungeau într-o incantație specială. „Hai mâine, măăăă, la mine la fîîîîîîn! Ad-o și pe mă-ta mare și luați-vă greblă, două fuuuurci și-o cohiță de aaaapă.” La prânz, când avea oameni la coasă, femeia – care rămăsese acasă să facă de mâncare – ieșea în curte, își punea mâinile căuș și-i chema la masă din toți rărunchii: „Hai la masă, măăăăăă, că se sleiește fasooooolea.” „Hai, haaaai”, i se răspundea roger de peste deal.
Astăzi, fiecare țățică are în nodul broboadei un telefon miniatural cu minute nelimitate. Liniștea satului nu mai este sfâșiată decât de sunetul cositorilor în doi timpi benzină și a tonurilor de apel polifonice. Fâșâitul special al coasei prin iarbă a amuțit și el. Drept urmare, nu se mai aude nici țăcănitul coaselor ascuțite cu ciocâlteiul pe nicovale minuscule, înfipte-ntr-un țăruș. Oamenii au evoluat. Am aflat de la un vecin că au apărut motocositoare Ferrari. Mulți din sat și-au cumpărat, seduși de magnetismul brandului. Dezamăgirea este că aceste Ferrari nu sunt roșii, ci verzi. O decizie de brand discutabilă.
Toți tinerii din satul meu sunt la muncă în străinătate și nu pare că mai vin înapoi. Au rămas doar bătrânii, care se vaită de picioare, de șale, de mâini, dar nu se caută niciodată. Ciudat este că ultimii 20-30 de ani nu par să-i fi îmbătrânit atât de mult pe cât m-au îmbătrânit pe mine, client business la cel mai mare lanț de policlinici din țară. Când eram eu copil, ei erau deja bătrâni. Acum, îmi par la fel.
Oamenii din satul meu aleg să treacă demn prin infecția cu SARS COV 2, mimând normalitatea și ferindu-se de oprobriul diagnosticului clar. E ca la bolile lumești: e mai rău să se afle decât să le iei. Uneori, noaptea, când nu mai pot respira cum se cuvine, se ridică pe panta recamierului într-o manevră nedescoperită încă de comunitatea medicală care ignoră mobila comunistă. La scurt timp, ies din nou afară la treabă și tușesc măgărește pe coaste și prin șoproane. Când și când, se întâlnesc la câte un parastas și zădărnicesc pios combaterea bolilor. Nu a murit nimeni de COVID la noi în sat, drept care oamenii aleg demnitatea de a-și ascunde starea de sănătate în favoarea fricii și a prevenției. Pe singurul bolnav care a sunat la DSP, panicat că nu mai putea respira nici măcar proptit pe recamier, medicul, crescut și el în mijlocul acestor oameni dârji, l-a mustrat părintește și l-a avertizat că o să intre în carantină.
Cel mai rău lucru care s-a abătut asupra acestor meleaguri este că toată gândirea magică de odinioară s-a topit ca un cub de zahăr în cafeaua leșioasă a teoriilor conspirației, de un prozaism revoltător, difuzate seară de seară în prime time. Copil fiind, eram încredințat din surse sigure de existența ielelor într-o poiană de lângă pârâul din coasta Onelei, căutam flăcări deasupra comorilor îngropate în grabă de nemții care se retrăgeau, mă feream înfrigurat de letalul argint viu peste care dacă pășești din greșeală ți se ia pielea ca o șosetă. Sătenii au intrat în hora nefastă a marilor teme globale (5G, cipuri, card scris invers) și s-au lăsat învăluiți în ceața gălbuie a progresului. Ba nu! Nu definitiv, nu complet. Vara asta, am adus cu mine o dronă miniaturală pentru a survola împrejurimile și a constata stadiul lucrărilor agricole. După câteva zile, s-a născut un mit. Un vecin mi-a spus că cineva din sat a văzut cu ochii lui cum drona mea a sfârtecat prin aer un uliu și că asta e știrea principală pe agenda sătească. M-am simțit măgulit, cu toate că nu era adevărat. Uliul este principalul bad guy cotidian al sătenilor, pentru că atacă și le ucide găinile. Drona mea de 250g a căpătat în doar câteva zile proporții epopeice, de dragon slayer, de Sfântul Gheorghe cu elică. M-a bucurat tot timpul setea oamenilor de supranatural și de povești cu eroi – în fond, cu așa ceva m-am hrănit toată copilăria și, de fapt, cu astfel de povești ne hrănim toți, de la Marvel cetire.
Supranaturalul, fabulosul și geniul sunt la ele acasă aici. Îmi amintesc că Nea Neculai ne-a făcut o cuțitoaie dintr-o piesă de motocicletă abandonată de nemți în ‘44. Oțel bun, nu se face așa ceva la noi. Din alta, mai mică, a făcut o cheie cu arabesc care descuie orice ușă. Nea Neculai repara fără schemă orice aparat de radio, mașină de spălat ori televizor. Era ceasornicar, orfevru și inventator și era tot timpul curios și respectuos cu noi, copiii. A fost, probabil, singurul geniu pe care l-a născut comuna, care avea smart home în anii ‘80, totul bazat pe funii, scripeți, jgheaburi și aducțiuni.
Cel mai bun lucru care i se întâmplă satului este că natura încearcă să-și recâștige titlul de stăpân, văzând cum oamenii bat în retragere.
Șoseaua-purgatoriu, prin pădure, e distrusă de exploatarea forestieră frenetică și care nu se mai sfârșește. Călătoria pe aici este similară în dificultate cu cea a lui Fitzcarraldo, care a trecut-o pe Claudia Cardinale cu vaporul cu zbaturi peste un munte, în Amazon. Șoseaua a devenit un tunel prin vegetație, iar în curând sătenii vor fi nevoiți să-și achiziționeze macete pentru a înainta. La noi în sat, căprioarele pasc laolaltă cu oile, iar mistreții dependenți de zahăr distrug gardurile în numele glicemiei și mănâncă dude pe săturate. Aricii merg placid prin grădină și există fluturi, cărăbuși, miriapozi și omizi gigantice pe care cărțile de biologie nu le-au clasificat în încrengături. Urșii joacă din ce în ce mai des renghiuri sângeroase celor care se mai încumetă să se creadă stăpânii locului. Deunăzi, am găsit urmă de urs în fundul livezii, la trei meri. Nu există nimeni aici care să nu se fi întâlnit cu ursul măcar o dată. Au filmările pe telefon.
În 20 de ani, satul acesta va fi din nou un tărâm virgin, în care urșii, mistreții și alte lighioane vor fraterniza pe sub duzi și, poate, doar drona mea va mai brăzda cerul în căutare de ulii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Meseriaș pilotul! Vorba vecinului de comentarii: "îl așteptăm cu cartea".