Vă doresc să nu aveți parte de război sau de revoluție

Bunicul meu, pe vremea asta a anului, ne strângea pe lângă soba de teracotă și ne spunea aceeași faptă de vitejie de pe frontul de Est, de la Cotul Donului, acolo unde și-a pierdut ochiul, dar a câștigat Virtutea Militară la pachet cu un ochi de sticlă verde, nou-nouț. Noi îl întrebam obsesiv în fiecare an, câți „hicleriști” a împușcat. Nu răspundea niciodată fiindcă de bună seamă nu se întorseseră încă armele împotriva asupritorilor în terminologia vremii.

Eu unul mă îndoiesc acum că Mihai T. Pană, sergent majur putea să nimerească vreo țintă oricât de mare, știa doar să se ferească bine, după cum l-am văzut evitând te miri ce papuc sau tigaie proiectată de bunica, olteancă aprigă, când îl mai lua la trei păzește.

Două lucruri mă mai miră și azi: zăpada de un stat de om mic prin care iernile am crescut mari și obstinația cu care bunicul ne îndruga aceeași istorie, abandonându-se acelorași sintagme, fraze și oftaturi.

Ca un picup vechi căruia îi sărea acul, omul revizita momentul cel mai important al vieții lui pregătit să-l retrăiască prin vicariatul reamintirii oricui binevoia să-l asculte.

Cred însă că toți facem asta cel puțin de la o vârstă de la care ne dăm seama că avem un trecut, nu doar un viitor. Pentru noi, acești așa-ziși cis-decembriști, născuți și crescuți înainte de 1989, punctul de fugă și cheia oricărei perspective este decembrie 1989. Acel punct definește un înainte și un după. Pentru cei care s-au născut după 89, acest moment istoric, de conștiință comună încă nu există, bănuiesc. Pentru ei trama Revoluției este probabil ce este pentru mine al doilea Război Mondial - o poveste despre care citesc și sau ascultam povești de la bunici.

Am verificat impresia de ramolisment enervant cu vagi amici și cunoștințe care nici măcar nu știu ce e acela un walkman, darmite un picup. Lor li se pare ritualul nostru decembrist in care numărăm ani de la revoluție: 22, 23, 24, 25, acum 26 o formă de senescență colectivă. Dacă sunt bine crescuți și emoțional disponibili, dau într-un soi de duioșie, dacă au însă angst adolescentin devin semi-ostili. E de înțeles pentru cine a mai avut de a face cu pisălogi, darmite cu unii apretați și duhnind a smerenie.

Nimeni nu vrea să asculte poveștile despre tine dacă nu sunt și sau doar despre el, interlocutorul. Da, interesant ce zici că ți s-a întâmplat, dar stai domne să-ți povestesc ce-am pățit eu domne, o chestie și mai tare!

În pelicula „A fost sau n-a fost”, un bătrânel emaciat de singurătate și de vina de a-și fi otrăvit căsnicia cu gelozie bolnavă face ce face și aduce vorba mereu despre soția sa în cadrul unei emisiuni maraton în care un patron de presă locală vrea să afle dacă a fost sau n-a fost revoluție la Vaslui, acest absurdistan comico-tragic al României.

Pentru acel personaj, Revoluția era un non eveniment, o circumstanță laterală din opereta fonfăită a nefericirii în doi. Celălalt invitat al emisiunii anchetă, un profesor pârlit de provincie, poartă războaie live cu foști tovarăși securiști ajunși respectabili oameni de afaceri, sponsori media și binefăcători ai urbei unde ultimul mare eveniment s-a întâmplat pe la 1475, pe când se păruia Sveti Ștefan Cel Mare cu eunucul Suleiman Pașa.

Așa și eu în rând cuminte cu bunicul meu și personajele din „A fost sau n-a fost” îmi aduc aminte că pentru mine, la Brăila, oraș martir cum zice plăcuța la intrare în oraș, Revoluția a fost un decor bizar al unei călătorii eșuate la bunici.

Un pensionar a fost împușcat de un soldat fricos pe stradă fiindcă acesta din urmă a confundat scăpărarea chibritelor în întuneric pentru a aprinde o țigară cu foc la țeava armei. Un altul zice-se a fost împușcat de un glonț rătăcit prin geamul de aerisire de la baie în timp ce ședea pe tron

Pe 17 decembrie reușisem să ne burdușim în celebrul Tren al Foamei, acceleratul București-Timișoara cu care oltenii cărau saci de pâine uscată de la București în Bănie și în care oamenii vorbeau ca niciodată doar în șoaptă cu ochii ascunși sub căciulile de blană. Pe 22 decembrie, la întoarcere, Gara de Nord era aproape pustie, se auzeau înfundat rafale de mitralieră într-un fundal aproximativ, aducând a popcorn sărind în oală. Tata n-a vrut niciodată să-mi spună ce se întâmplă: „Nu e nimic, astea sunt lucruri pentru oameni mari. Tu bagă capul la cutie și stai cuminte”.

În gară la Brăila, compania de transport local încerca să mențină un program normal. Șoferul autobuzului însă a abandonat vehiculul în mijlocul drumului anunțându-ne că se trage la „Casa Albă”, primăria comunistă din Brăila e și acum alintată, isn't it ironic, cu metonimia care stă pentru reședința președinției americane. Yes, I really do think, vorba cântecului.

Tatăl meu, târând după el un copil abramburit, un but de porc afumat și o damigeană de zaibăr, ne-a strecurat numai el știe cum prin spatele blocurilor din centru în fața cărora se auzea, o idee mai pronunțat, ceea ce mie mi se părea în continuare răpăit de popocorn in oală. Mai târziu am aflat că în zilele acelea la Brăila au murit vreo 40 de oameni, dar că mulți au avut parte de morți mai puțin eroice, vrednice de absurdistanul vasluian unde nu s-a tras înțeleg totuși niciun glonț.

Un pensionar a fost împușcat de un soldat fricos pe stradă fiindcă acesta din urmă a confundat scăpărarea chibritelor în întuneric pentru a aprinde o țigară cu foc la țeava armei. Un altul zice-se a fost împușcat de un glonț rătăcit prin geamul de aerisire de la baie în timp ce ședea pe tron. Un frate revoluționar și-a împușcat sora de 18 ani în glumă chiar în biroul primăriței jucându-se cu o armă încărcată, dar nesupravegheată de un soldat din dispozitivul de apărare. Un alt militar în termen care asculta muzică la casetofon, altă vechitură comică pentru generația Britney Spears, a fost împușcat de un camarad ce, dansând pe muzică cu arma în mână, a tras din greșeală. O adolescentă a fost împușcată pe balcon în timp ce urmărea spectacolul coșmaresc de jos.

Numele lor și ale altora sunt gravate încă pe o cruce de pe platoul primăriei. Crucea a fost, citiți cu atenție, ridicată pe vremea primarului Anton Lungu, fost prim secretar la Partidului Comunist în județul Brăila, erou al muncii socialiste în sectorul agricol. Un soi de copie la scară a lui Ceaușescu în județ. Omul, după ce fost închis la Jilava o vreme, sub acuzația de a fi sabotat niște cultivatori de pepeni, a candidat în 1992 din partea Partidului Socialist al Muncii și a fost ales cu trei mandate de același oraș martir care-i dorise sincer moartea în decembrie 1989. Pe cruce zice-se apare și numele celui care a făcut monumentul, deși se înțelege: ca să-l facă trebuia să nu fi murit încă. La revoluție deci morții cu viii și viii cu morții, dar fără demnitate și detentă, ci doar cu ironie butaforică, de țiganiadă a la Budai- Deleanu.

Acasă, mama și sora mea erau baricadate în baie, care slavă cerului, nu avea geam de aerisire.

În fața blocului, vecinii erau strânși ciorchine cu făcălețe, teluri și polonice discutând despre teroriști arabi care se ascund într-un apartament de la scara vecină unde ar fi luat o familie ostatici. Culmea, și vecinii de la scara de vizavi știau același lucru numai că ostaticii nu ar fi fost la ei în scară, ci la blocul de vizavi.

Dacă vi se pare neverosimil de comic, vă asigur că atunci întreg tabloul părea tuturor o icoană de martiriu sublim.

Pentru cei mai mulți revoluția a fost un spectacol televizat, cred emisiunea cu cel mai mare rating, dar fără pauze publicitare din întreaga istorie trecută și viitoare a țării: confuzia, absurdul, eroismul, comicul, tragicul, tristețea și speranța s-au potopit asupra noastră cu o forță pe care eu n-am mai trăit-o de atunci. Fără să vreau, fără să știu, evenimentul m-a ștanțat definitiv și pe măsură de trec anii simt cum mă radicalizează în tendința de a împărți lumea între un înainte și un după.

Bunicul meu, care a supraviețuit a două războaie mondiale și comuniștilor a răzbit și dincolo de revoluție, însă tot despre Cotul Donului vorbea. La Cotul Donului a fost o repetiție cu public pentru apocalipsă, circa 100.000 de români au murit atunci. Pentru el, asta era climaxul existenței generației lui. Revoluția decembristă era pentru el un codicil la un vechi testament.

Să fiu sincer doresc celor de azi, fără traumă generațională, să nu aibă ce povesti de la război sau de la cine știe ce revoluție, chiar dacă își vor trăi senilitățile fără farmecul prăpădit al unei istorii absurde.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp