Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Viața cu miros de clor

Dezinfectie in Bucuresti

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Totul se va schimba, unele lucruri în bine, altele, multe, în rău! Dar mai este până atunci, până când vom vedea cum se recompune existența noastră post pandemie din bucățile în care e silită să se spargă în aceste zile. Acum, sarcina noastră e să ne asumăm marea traversare prin izolare, în speranța că vom ajunge teferi – la minte și la trup – pe cealaltă parte a traumei. Și facem asta docili, exersând comportamente noi și renunțând, poate doar temporar, la vechi obiceiuri și rutine. Iată câteva ipostaze din noul nostru fel de a fi, cel prins între pereți de case și între ziduri de anxietate.

Înainte de toate, am devenit rapid specialiști în temeinica sterilizare a existenței noastre. Frecăm, dezinfectăm, săpunim și spălăm, ștergem metalul rece al cutiilor de conserve, ne stropim tălpile pantofilor, fără ca toate astea să ni se mai pară un comportament exagerat, obsesiv compulsiv, ci o necesitate înțeleaptă. Purtăm cu insistență mult căutata mască, deși propria noastră respirație, încătușată în dreptunghiul de cârpă cu rol de pavăză, ne aburește ochelarii; ne strângem degetele în mănuși de cauciuc fin, ca niște chirurgi triști, căci altfel ni se pare greu de atins coșul de cumpărături pe care, mai deunăzi, îl împingeam cu naturalețe, spre rafurile mereu pline.

Apoi, cei care anterior duceam o luptă ecologistă împotriva abuzului de substanțe chimice utilizate în curățirea locuinței și propuneam în loc lustruiri cu bicarbonat și zeamă de lămâie am devenit nepotoliți vânători de cloruri și alcooluri. Azi suntem fanii firești ai plasticelor umplute cu dezinfectant, noua ”monedă de schimb” a zilelor noastre, căutăm prin sertare vechi sticluțe cu spirt, ne bucuram că pe fundul recipientelor se aude un clinchet de lichid, indicând că provizia de înălbitor nu s-a terminat încă. Ne impregnăm podelele și nările și întreaga existența cu vapori înțepători și sperăm că asta va doborî inamicul comun, invizibilul virus care a dat o lume întreagă peste cap.

Ne uităm cu alți ochi la propria casă, ne gândim compătimitor la cei care au un număr de camere mai mic decât înzestrarea propriului imobil; empatizăm cu cei care trebuie să gestioneze în izolare mai mulți copii mici. Cei cu un petec de grădină sunt considerați norocoși, în timp ce alții regretă că și-au transformat între timp balconul în birou, deși administrația blocului le-a spus că n-au voie să spargă pereți.

Propria casă devine, așadar, în aceste zile, mai mult decât un loc unde te odihneai după muncă, e un aliat care ne protejează, se personalizează, e o parte din aventura noastră, se adună matern în jurul nostru împotriva bolii din exterior. Răsucitul cheii în broască – de două ori, acum, de frica celor întorși din alte țări, cu gânduri jefuitoare și fără scrupule – e o declarație de respingere făcută răului de afară. Prea multele filme văzute anterior cu invazii care se strecurau prin crăpături și uși întredeschise ne fac să vizualizăm mai ușor lumea de viruși din jur, viruși insistenți și, parcă, mai răbdători decât noi. Așa că încercăm să le închidem ușa în nas și ne asumăm statul înăuntru, ca unică – deocamdată – cale de necontaminare. 

Din liniștea propriului spațiu încercam să lucrăm, să aducem la zi proiecte; intensificăm activitatea pentru a ne ține mintea ocupată și pentru că, mai încolo, când statisticile cu victime se vor îngreuna, concentrarea va fi mai grea. Ne agățăm de activitatea anterioară, într-o dorință justificată de continuitate. Terminăm articole, proiecte, unii mai pragmatici, cei care nu vor să rateze o criză, lansează cercetări despre evoluția momentului, în timp ce alții își popularizează subtil propria afacere, carte, program de nutriție etc.

Ne dăm seama, cei care suntem în această situație, că lucratul de acasă e un lux pe care și-l permit unii, în acest context privilegiați; cei care ne îngrijesc în spitale, ne conduc trenurile, ambulanțele, ne ridică gunoiul știu că îndemnul ”stați acasă” nu li se adresează! Și nu doar pentru că au profesiuni esențiale pentru funcționarea țării, ci și pentru că pentru unii dintre ei izolarea ar însemnă un salariu lipsă.

Noi, cei de acasă, înșirăm online-uri una după alta, pentru care ne punem bluza ”de direct” peste pantaloni de pijama; sărim din pat în fața computerului, tăiem imaginea video să nu se vadă fundalul prea domestic din spate, suspendăm microfonul să nu se audă spălatul de vase în timpul ședinței. Ne izolăm în camere separate – dacă avem norocul să le avem – căci fiecare are online-ul lui. Vorbim mult în aceste întâlniri, având o discuție preliminară despre ceea ce ni se întâmplă, ne mirăm că suntem eficienți, ne lăsăm furați de fascinația întâlnirilor video care se dovedesc funcționale și care, prin ineditul lor tehnologic, ne dau ceva energie. 

Descărcăm cu frenezie cărți digitale, oferite acum de edituri, ne ordonăm fișierele din propriile biblioteci electronice, cu gândul la ”cum ar fi dacă ar pica netul”. Crunt, firește! Internetul e pentru noi ca mingea aceea miraculoasă care îl ținea în viață pe personajul interpretat de Tom Hanks, naufragiatul pe o insulă pustie. Da, exact, acel Tom Hanks, cel vizitat de virus...

Suntem legați ombilical de canalele ce ne dau filme pe pâine – dacă tot rezerva de produse de panificație se cam termină – ne bucurăm că avem abonament pentru utilizatori multipli. Asta în cazul în care, iarăși, suntem norocoși și avem mai multe computere. Dacă nu, ne batem pe același obiect electronic cu ceilalți din familie. Sau ne îngrămădim în fața televizorului. Dar, din nou, și aici, dacă îl avem, dacă nu cumva pereții prea săraci ai unora dintre noi sunt cumva nevizitați de curentul electric.

Astea toate după ce – sau în timp ce – am trecut cu toții prin proba nimicitoare a împerecherii de șosete, rămase divorțate prin dulapuri de ceva timp. Sau ne-am asumat reorganizări de spații domestice, pentru care am mutat mobilă, am răscolit sertare, descoperind jurnale și fotografii uitate (cu noi, supli, în tinerețe, poze pe care le-am atașat într-un impuls ludic la postări pe rețele de socializare). Și am rearanjat cărți, alți prieteni uitați, dar redescoperiți recent.

Tot în liniștea căminului, ne descoperim talente în bucătărie, gătim din necesitate, nu doar ca o pasiune temporară sau ca un moft; cei închiși în casă cu zilele mănâncă! Stresul le sporește unora pofta, așa că oala de ciorbă tinde să ia locul avangardistelor farfurii pe care combinam ingrediente scumpe și fițoase pentru că așa aveam chef sau pentru că voiam să ne fascinăm invitații cu un ”plating” minimalist. Proviziile din cămară sunt o bucurie, un semn al unei înțelepciuni de viață pentru care ne felicităm, borcanele cu zacuscă îngrămădite de bunici prin sacoșă sunt redescoperite, acel „avem carne” desprins dintr-o poezie tristă are altă semnificație. Rețetele rupte de prin reviste sau salvate prin computere capătă dintr-o dată sens, telefoanele la părinți pentru un sfat culinar se înmulțesc, crește dorul de bucatele mamei – cea nevizitată demult, înainte, de prea multă treabă, iar acum, din grijă.

Ne vedem nu doar casa cu alți ochi, dar și familia. Diverșii noștri însoțitori de drum în viață devin mai necesari și mai apreciați; ne bucurăm de cei dragi, îi învăluim cu gânduri bune, ne dorim aproape copiii plecați prin străinătățuri, deși ne gândim că, poate, dacă se întâmplă ceva, le era mai bine acolo. Ne e teamă pentru bunici, părinți în vârstă, ne e frică să nu li se furișeze virusul în viață și să le-o fure...

Începe să ne fie dor de Crăciunurile de altă dată, de cozonaci, de bătrânii posaci care ne plictiseau cu povești interminabile. Culmea, parcă ne e dor și de ședințe, prea dese altă dată, de serbarea zilei de naștere la serviciu, de colegi; și chiar de aglomerație, căci era semnul unei dinamici în care eram activi, luam decizii, alegeam drumuri. Ne e dor de orele petrecute în trafic până la școala copiilor, parcă era ceva simbolic în ele; și ni s-ar putea face dor și de vocea care ne spunea să o luăm la dreapta sau la stânga, căci era legată de drumurile din exterior, ne oferea alternative.

Acum reconfigurarea de traseu ne găsește acasă, izolați. E o reconfigurare mult așteptată, căci traseul în care suntem târâți azi e prost, greșit, urât! Ne suspendă pe termen indefinit viața anterioară, ne fură libertățile pe rând, ne privează de micile bucurii, ne amenință economiile, echilibrul. Binele anterior - acea normalitate ignorată în lupta cu grijile mici și preocupările mărunte – se va schimba. Pandemiile nu sunt doar momente ale adevărului, la nivel micro sau macro, oglinda organizării unui stat, a unei familii sau a unei minți. Ele modifică existențe, state, orașe, s-a întâmplat astea întotdeauna în istorie, adâncesc inechități, percepute ca fiind mofturi în lupta tuturor pentru supraviețuire. Și cea prin care trecem va face asta. Va aduce nu doar cuvinte inexistente în limbă până la momentul acesta – izoletă, contacți - dar și realități noi, crize, tensiune economică; va răsuci valori ce păreau de neschimbat, va schimba destine, opțiuni. Va șubrezi economii, culturi, ne va arăta că răutățile lumii nu se întâmplă doar undeva, departe. Asta în timp ce, în curând, știm asta, va trece nume de prieteni pe liste triste!

Acest virus păcătos poartă după sine o lungă trenă de anxietate, ne umple nu doar de mărunte griji culinare și de igienizare, ci și de temeri mari. În minte ni se înfig, ca niște săgeți otrăvitoare ascuțite, zeci de întrebări. Oare pandemia asta nu va accentua tendințele autoritare? Nu va justifica competiția în locul colaborării (căci, iată, azi, state întregi se înfig fața altora în drumul lor spre achiziționarea de echipamente medicale)? Cum sunt afectate valorile multiculturalismului de acest virus... ”chinezesc”, așa cum a fost numit el la Casa Albă? Va schimba granițe, geografii urbane, opțiuni de cariere (de exemplu, înscrierea la Facultatea de Medicină va rămâne o dorință la fel de fermă, acum când e evident pentru toți că această profesie înseamnă contexte reale de durere și moarte)? Mai rezistă în fața pandemiei mitul infailibilității vestului, a performanței și disciplinei? Vor fi granițele și mințile noastre la fel de deschise? Mai intră oare la loc toate suspendările de libertăți care au ieșit din cutia Pandorei, deschisă legitim pentru protejarea noastră? E justificată teama că un virus va infecta lumea cu mai puțină deschidere, mai mult naționalism, insuficientă prosperitate? Sunt exagerări pesimiste, care vor păli în fața unor învățăminte bune, a unei reîntoarceri către valorile de bază, către spiritualitatea noastră? La final, se va decanta oare mai mult bine? Pentru toți? Să sperăm că da, cu toții, noi cei azi închiși în case.

Până atunci, pentru mulți dintre noi e clar că viața cu miros de clor e și viața cu miros de frică... Așa că, ducă-se, o așteptăm înapoi pe cea cu miros de bine, de verde și de libertate!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult