Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Vlad Ivanov și rolurile negative: „Machieuza mi-a spus - Dacă tu ai ști cât de frică mi-era de tine când te machiam după fiecare dublă. Tremuram toată și tu erai aproape dezumanizat”

Când m-am dus să vorbesc cu Vlad Ivanov, îl aveam în minte pe actorul care-a spus să nu aruncați avortonul în veceu, că se înfundă sau mi-e frică de Dumnezeu, dar și lui i-e frică de mine

Am dat în schimb peste un om cald, care se scutură de energiile urâte ale personajelor sale prin „dușuri psihologice”. Dar și peste un om care ține lucrurile sub control și vorbeşte dozat despre el, atât cât i se pare necesar.

Bebe din 4,3,2 – film premiat cu Palme d'Or la Cannes –, un bărbat middle-aged cu sufletul înghețat pentru care Ivanov a împrumutat din simplitatea și nonșalanța unei femei de 55 de ani ce executase vreo 20 de avorturi și cu care a vorbit în etapa de documentare, l-a propulsat pe actorul de film şi teatru pe scena internaţională şi, bonus, pe cea a aşa-ziselor personaje negative

Recent, incursiunea lui în lumea întunecată a culminat cu personajul Samir din Câini – un thriller românesc scris și regizat de Bogdan Mirică, concentrat într-un loc „ce conţine şi adună răul” şi premiat la rândul său la Cannes, cu premiul Fipresci. Un lungmetraj de debut pentru Mirică, unde Ivanov joacă un personaj complicat, care poartă ceva adânc îngropat în suflet şi-ţi lasă impresia că e mai mult decât un om care face rău.

Aşa-i place să-şi modeleze rolurile, să nu le expedieze într-o singură tuşă. Într-o fracţiune de secundă, îşi poate schimba la comandă fizionomia, luându-te cu el în lumea răului printr-o simplă încordare de sprâncene, şi la fel de rapid revine la energia pozitivă care-l defineşte. I-ar plăcea, de ce nu, s-o folosească într-o comedie romantică, dacă Noul Val ar mai închide ochii la problemele societății și i-ar deschide și spre iubire. Un actor intens premiat, prezent cu trei filme la Cannes anul acesta – Câini, Toni Erdmann şi Bacalaureat –, Ivanov preferă să rămână într-o sferă a normalităţii, ca să nu se lase contaminat de vedetismul cu care te poate seduce actoria.

Când mă gândesc la filmele în care te-am văzut, îmi apare în minte o imagine de om dur, de o răutate mocnită, dar combinată totuşi cu o doză de umanitate. Cum reușești asta?

Foarte mulți încadrează personajele pe care le-am interpretat în zona personajelor negative. Ele sunt foarte diferite, chiar dacă le putem încadra grosso modo în zona asta. Dar ai spus foarte bine, că au și o doză de umanitate. Chestia asta îi și salvează, dar îi face și mai scary. Îți dai seama că ei pot fi și altfel, numai că nu sunt, se duc voit spre zona asta – cum e și cazul lui Samir [din Câini]. Întrebarea mea vizavi de Samir, și practic ce l-a salvat și l-a făcut într-un fel mai complex, este ce l-a determinat să stea în locul ăla și să acționeze cum a acționat. E clar că i s-a întâmplat ceva foarte puternic în viață, foarte adânc – ai văzut că vorbeşte ambiguu, face pauze, te ia pe departe – de l-a făcut să fie așa cum e, să facă ceea ce face, să stea acolo și o dată la nu știu câtă vreme să se întâlnească cu soția lui și să-și vadă copiii.

E și un personaj aparte față de anturajul lui. E mai inteligent, vorbește altfel, are o înțelepciune...

Are o înțelepciune de asta populară, e clar un om care a trăit și a văzut foarte multe și toate lucrurile astea și-au pus amprenta asupra felului de a trăi, de a vorbi, de a se mișca. Ai văzut că nici când se mișcă, nu se mișcă foarte mult, dar e ca un animal de pradă. Tot timpul stă și odată a sărit și vezi scena cu ciocanul, acționează într-o fracțiune de secundă.

Vlad Ivanov

Crezi că personajele negative sunt mai puternice decât alt tip de personaje?

Întotdeauna a fost ca un fel de joacă din partea mea să întreb în special femei ce personaje le plac sau le ating mai mult și [ele] zic alea negative. Întreb de ce. Nu știu, sunt mai complexe. Așa, ăla bun e bun. Oamenii sunt atrași de asta pentru că da, are altceva. Niciodată n-o să fac personaje negative într-o singură culoare: am luat pistolu-n mână, l-am împușcat în cap și mamă, ce rău sunt. Nu-mi place.

Ce înseamnă personaje pozitive sau bune?

Nu știu, să facă bine. Eu nu le împart așa radical. Le iau așa cum sunt. De asta refuz personajele într-o singură culoare. Nu mă incită, nu-mi aduc nimic nou mie și cred că nici filmului. Îmi place să fie mai complexe. Nici noi nu suntem profund buni sau profund răi. Nu e totul alb sau negru, e o paletă întreagă de culori interioare. Și eu am mai țipat, și tu poate ai strigat la cineva, nu suntem basma curată. De aia se cheamă că suntem umani, avem o grămadă de lucruri în noi.

Vlad Ivanov

Samir din „Câini”. Foto: Iulia Weiss

N-ai avut roluri preponderent negative, nu?

Nu. Și în Principii de viață, de exemplu, personajul are doar o singură secvență de final unde e foarte violent cu fiul lui. Altfel, încearcă să depășească problemele. E clar că e depășit de situație și are multe frustrări, e chiar demn de milă la un moment dat. E omul care vrea să controleze tot, nu îi reușește și atunci degenerează într-o scenă violentă, crezând că o să se rezolve. Nu o să se rezolve nimic, nu putem rezolva lucrurile în felul ăsta.

Cum construieşti personaje mai greu de plăcut? Să nu le zicem negative.

Contează foarte mult cum este scris scenariul. Scenariile de la 4,3,2 și Câini m-au tușat foarte tare. Au fost genul de scenarii care au turnat personajul în mine. Au fost atât de puternice, încât au declanșat imediat un mecanism în mine. Au fost foarte importante și discuțiile cu Cristian [Mungiu], respectiv cu Bogdan [Mirică]. În rest, lucrurile se simt mai mult. O altă parte frumoasă e cea a repetițiilor de dinainte de filmare, când stai cu regizorul. Cu Cristian am repetat chiar în locație, acolo unde am filmat [4,3,2]. Am încercat să creăm atmosfera de filmare. Eram doar noi patru, respectiv Cristian, eu, Anamaria Marinca și Laura Vasiliu și în clipa în care am ajuns la locul filmării, deja cam știam pe unde se duce personajul. Apoi e o artă a regizorului să mă pună în starea de a da tot ce-i mai bun pentru film atunci, cum spune Cristian. Nu mulți regizori pot s-o facă. Ori nu știu, ori nu sunt interesați. Erau secvențe-cadru foarte lungi, de 5-6 minute, cu 12-13 pagini de text, cu multe acțiuni de făcut, era o chestie foarte matematică pe care trebuia s-o topești în tot actul artistic. Țin minte că, între duble, Cristian venea la mine și-mi spunea la ureche: Aș vrea să schimb ceva aici. Uite, ar trebui să faci așa, așa, așa. Vrei să filmăm acum sau mai ai nevoie de puțin timp, ești OK? Am nevoie de 30 de secunde și putem să începem. E o comunicare la un nivel extrem de sensibil. Dacă nu comunici așa cu un regizor, nu ai cum să livrezi tot ce-i mai bun pentru personajul tău.

Dar cum lucrezi tu cu tine la personajele astea? Prin ce stări emoţionale treci, la ce renunţi din tine, ce trebuie să adaugi?

Odată ce primesc un personaj, începe să mă preocupe, să mă bântuie. Nu înseamnă că mă trezesc noaptea și sunt Samir, că încep să-l văd pe Samir prin casă sau prin metrou. Dar merg cu el în cap și încerc să mă gândesc ce i se întâmplă lui, de ce face lucrurile pe care le face. Și atunci e posibil să văd pe stradă un om care ar putea să meargă ca el, un om care stă într-un fel și privește și ar putea să fie modul lui Samir sau modul lui Bebe de a privi. Adun lucruri extrem de fine, lucruri pe care le vezi doar dacă înăuntrul tău există preocuparea față de personaj. E tehnica bulgărelui de zăpadă, îl faci mic în palmă și tot îl dai prin zăpadă și se face mai mare și mai mare și mai mare. Cam așa se construiește un personaj, din punctul meu de vedere.

Emoțional, cum atragi răul înăuntru?

Începi să te gândești la filmare. Și la teatru, când mă duc, nu mă duc cu cinci minute înainte de spectacol, pun costumul pe mine și hai, jucăm. Vin cu trei-patru ore înainte și stau în sală, mă uit la scenă, încep să mă gândesc la personaj, la ce am de jucat și energia lui începe să vină către mine. Nu e cum încarci telefonul, l-ai băgat în priză și gata, a intrat personajul în tine. Stând acolo în sosul lui și gândindu-te la el și la ce-ai de făcut, ușor-ușor se adună niște lucruri în tine. La filmare, la genul ăsta de filmare, ai nevoie de multă liniște în platou. E nevoie de concentrare, să te pui într-o anumită stare. Ai nevoie să te aduni un pic. Lucrurile astea sunt extrem de sensibile, nu e ca și cum apeși pe-o manetă și vup, a venit personajul.

Samir, cel puțin, pare un personaj complex. Nu se întâmplă nimic tot filmul și la un moment dat apare el și totul se schimbă. Sunt curios cum atragi genul ăla de energie.

E clar o muncă de creație. Cum un pictor își pune în față o coală albă și totul se schimbă în fața lui, așa și la noi, la actori, dacă există această preocupare adâncă pentru personaj, încep să iasă fel de fel de lucruri. Mici, dar extrem de importante. De asta se și fac multe duble. Uite, la o filmare...cineva îmi spunea ceva și-mi trântea ușa-n față. Am tras trei-patru-cinci duble și regizorul a spus pentru mine e OK. Și eu am zis nu, am uitat ceva, o chestie micronică, nu pot să ți-o explic, dar dacă ai s-o vezi, ai să-ți dai seama că am dreptate. Și în clipa în care mi-a trântit ușa, am făcut doar puțin așa, [o tresărire], extrem de fină, și m-a luat în brațe.

Cum te modifică personajele negative pe care le joci?

La Principii de viață, după scena finală când îmi bat fiul, machieza mi-a spus: Dacă tu ai ști cât de frică mi-era de tine când te machiam după fiecare dublă. Tremuram toată și tu erai în starea ta, aveai o față, aproape că erai dezumanizat. E nevoie să păstrezi concentrarea asta, că dacă ai diluat-o, n-o mai poți aduce așa ușor înapoi. Pe mine, Vlad, mă atinge foarte tare pe moment, că nu sunt energiile mele, doar lucrez cu ele. Ca la psihoterapie, trebuie să știi foarte clar cât de adânc intri în aceste energii și cum lucrezi cu ele. Dacă nu știi să le dai apoi drumul să plece, riști să rămână agățate de tine și să le cari după tine multă vreme sau poate tot timpul vieții. E foarte important dușul psihologic pe care trebuie să-l faci după fiecare experiență de genul ăsta.

Și în 4,3,2, şi în Câini, e o tensiune pe tot parcursul filmului. Dacă ne referim la 4,3,2, apare chiar de când [Bebe] vine și-o ia [pe Raluca] cu mașina și începe s-o întrebe de ce, cum, de unde – simți, ca spectactor, că ceva nu e în regulă, simți răul lângă tine și îl simți pe urmă pe tot parcursul filmului, simți că intră ceva în tine și că nu poți să-i faci față. Nu poți să te ridici de pe scaun și să pleci, parcă te țintuiește și te cotropește și nu ai nicio armă împotriva lui. Am avut niște întâmplări cu 4,3,2. Foarte multe femei ieșeau siderate, ieşeau şocate de la film. Eu eram cu Cristian Mungiu la cafeneaua cinemaului și beam cafea în așteptarea Q&A-ului de după. Şi când mă vedeau acolo că zâmbeam și râdeam, nu puneau imaginea acelui personaj pe mine ca actor și încercam să am o discuție, să le explic că e doar un personaj. E atât de puternic și ce-i acolo [la 4,3,2], și ce-i aici [la Câini], încât e greu să faci switch-ul la actorul care e în fața ta. Dem Rădulescu spunea că trebuie să nu ne pierdem niciodată buletinul când jucăm. Dacă ajung să cred că sunt Othello, îmi trebuie câte o Desdemona la fiecare spectacol. E foarte important să știi că ești un actor care joacă personajul și e nevoie de o igienă interioară, de un duș după fiecare spectacol sau zi de filmare când joci genul ăsta de personaje. Să scoți energiile alea din tine, pentru că nu sunt ale tale. Dacă rămâi cu ele în tine, ajungi să te comporți altfel și atunci locul tău nu mai e în societate, e undeva la un spital specializat.

Citiți continuarea pe Scena9.

Articol de Ionuț Dulămiță. Foto: George Popescu. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult