Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea
Într-o criză medicală fără precedent am ieșit la vot de două ori, atât pentru alegerile locale, cât și pentru alegerile parlamentare, într-un interval foarte scurt de timp. Am sperat că, odată cu noile administrații publice instalate, a venit și vremea schimbării: toți antreprenorii sociali și reprezentanții societății civile cu care am discutat în ultima vreme mi-au spus că vor cu toții ca lucrurile să se schimbe: să devină parteneri de discuție ai statului, ca sa poată propune soluții concrete, scalabile și, cel mai important, în acord cu realitatea din teren.
Societatea civilă a fost, este și va continua să fie cea mai importantă verigă din teritoriu, care cercetează, lucrează, implementează și creează idei și programe pentru beneficiarii direcți, astfel încât lumea să devină mai bună și să putem progresa. Mai mult, o mare parte dintre grupurile defavorizate din motive de rasă, etnie, sex, statut social, precum și cei care fac parte din comunitățile vulnerabile (copii și familii aflate în sărăcie, familii care au devenit recent sărace, persoane fără adăpost, pacienți care suferă de boli rare, comunitatea LGBTQ+, persoane cu HIV/SIDA etc.), au de câțiva ani buni un sprijin datorită proiectelor și programelor gândite de societatea civilă, de cele mai multe ori fără implicarea directă a autorităților statului.
Însă aceeași societate civilă este “uitată” când vine vorba de consultări. Întrebați câte ONG-uri au acces la Comisiile de Dialog Social din cadrul ministerelor. Răspundem elegant că prea puține, când realitatea este de fapt bazată pe o negociere între reprezentanții partidelor politice, sindicate și mediul de afaceri. Pentru majoritatea dintre ei, societatea civilă nu există. Anul acesta, pentru prima dată în istoria post-decembristă a României, societatea civilă deține Președinția Consiliului Economic și Social. Am fost și eu aleasă atât în plenul acestui organism, cât și în biroul executiv. Și am mare încredere că vom putea schimba lucrurile: consultarea cetățenilor să nu mai fie formă fără fond.
Apropo de consultare publică - sau, mai bine zis, lipsa acesteia - știm deja ce s-a întâmplat cu prima propunere a Planului Național de Redresare și Reziliență, în valoare de 30 de miliarde de EUR, făcută publică în 26 noiembrie 2020, chiar înainte de alegerile parlamentare.
Mai multe ONG-uri și-au exprimat public nemulțumirea, în special pe tema schimbărilor climatice, întrucât planul nu lua în calcul angajamentele asumate prin Acordul Climatic de la Paris și obiectivele Pactului Ecologic European. O campanie Declic a circulat în public, iar spre ușurarea tuturor, noul guvern a decis să revizuiască documentul. Sunt decizii importante, de interes strategic, pe care societatea civilă are capacitatea de a le analiza și, mai concret, de a oferi soluții.
Săptămâna aceasta, finalmente, au loc consultări cu societatea civilă pe tema planului. Să sperăm că nu vor fi, ca multe alte consultări în România, exerciții de “nimerim ținta, dar ratăm scopul”.
Înainte de a fi prea târziu și de a împărți banii exclusiv către mega proiectele autorităților locale sau centrale, e nevoie de dialog de substanță cu societatea civilă. Motivul este simplu: peste tot în țară există ceea ce noi la Ashoka numim “changemakers”: antreprenori sociali care au soluții pentru problemele sistemice ale României, pe care le-au implementat și validat, așadar sunt potrivite pentru a fi replicate, scalate, transformate în politică publică. Deși nu au capacitatea de a construi autostrăzi și poduri, ONG-iștii au capacitatea și experiența de a dezvolta oameni. Investițiile din PNRR trebuie să li se adreseze și lor.
Din păcate, deși cele 55,000 de organizații din sectorul non-guvernamental generează aproape 2% din PIB și angajează peste 100,000 de persoane full-time, asigurând peste 40% din serviciile sociale din România, când a venit vorba de sprijinul public în timpuri de Covid-19, iarăși am fost săriți. ONG-urile, nici măcar cele care au activitate economică declarată, conform legii, nu au fost cuprinse în măsurile de ajutor financiar gândite de guvern. An de an în România se înființează circa 2500 de întreprinderi sociale noi, multe din ele sub pălăria legală a unui ONG. Ele nu înseamnă doar muncă voluntară cum des se vehiculează, ci oameni angajați, proiecte finanțate și specialiști care creează spații și proiecte pentru comunități vulnerabile sau noi modele de dezvoltare economică. Deși legea IMM-urilor le asimilează, așa cum e firesc, întreprinderilor, ele sunt excluse de la măsurile de sprijin adresate micilor antreprenori. Spre exemplu, IMM invest le-a uitat cu desăvârșire.
Eu una rămân orientată spre soluții și spre colaborare: cred foarte tare că putem lucra împreună, indiferent de industria pe care o reprezentăm și de alegerile politice individuale. După exercițiul democratic recent încheiat și după furia provocată de deciziile neinspirate luate de guvernanți de-a lungul timpului este vremea unei schimbări. Avem nevoie, ca țară și ca societate, de un parteneriat tripartit: între societatea civilă, autorități și mediul de afaceri, ca să putem pune bazele unei relații sănătoase pe care să putem construi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S. 40% din serviciile sociale ale Romaniei mi se pare enorm de mult. Nu stiu cat de multi bani vin totusi de la bugetul tarii pentru aceste ONG/intreprinderi sociale, dar chiar nu inteleg ce fac atunci serviciile sociale de stat si care este eficienta lor.