Foto: Bogdan Dincă/ Fundația Comunitară București
ONG-urile au demonstrat în această perioadă foarte multă capacitate de adaptare la schimbare și reziliență. Am vrut să văd nu numai cum au reușit liderii de ONG-uri din România să stingă focurile din prima linie, dar și ce pericole majore văd ei pentru societatea românească. Astfel, echipa Ashoka România a organizat zilele acestea un atelier de lucru digital la care au participat peste 40 de lideri din sectorul civic românesc. Am discutat ce luăm cu noi mai departe din pandemie și ce lăsăm deoparte.
Într-o prima instanță, au împărtășit din experiența lor trei lideri civici - și femei, pe deasupra – pe care le admir foarte tare: Alina Kasprovschi, Fundația Comunitară București, Anna Burtea, Fundatia Inima de Copil și Cristina Lupu, Centrul pentru Jurnalism Independent - CJI. Apoi ne-am împărțit în zece grupuri mici și ne-am concentrat discuția pe trei arii mari: accesul la finanțare, folosirea tehnologiei și starea emoțională ONG-iștilor în această perioadă.
Cum a arătat în această perioadă capacitatea societății civile de a atrage finanțări, ținând cont că mai toate resursele publice s-au îndreptat spre spitale?
„Oamenii înțeleg acum nevoia de a susține societatea civilă mai mult decât oricând, și donațiile individuale au explodat. Fiind o problema comună, 90% din banii strânși sunt direct legați de pandemie, precum susținerea sistemului sanitar. Totuși, trebuie să ne uităm și la grupurile vulnerabile cele mai dezavantajate după această criză – vor mai există bani și disponibilitate și pentru ei?” a spus Alina. Cristina a creionat o perspectivă și mai sumbră: „Din punctul nostru de vedere capacitatea de strângere de fonduri anul viitor va fi dramatică; va fi o foarte mare bătălie pe resurse, și competiția ar putea scădea colaborarea între ONG-uri.” Există însă și oportunități?
Din punct de vedere emoțional sectorul civic a fost zilele astea, prin definiție, pe nisipuri mișcătoare. Liderii de ONG-uri au trebuit să aibă grijă nu numai de comunitățile lor, dar şi de propriile echipe. Sentimentele de epuizare, anxietate, neputință, și vulnerabilitate au devenit dominante într-o primă instanță. „Lucrând în servicii sociale, aveam sindromul salvatorului, și ne-a fost greu să ne oprim pentru a vedea cum păstrăm o limită de siguranță și pentru noi, oamenii noștri și familiile lor”, ne-a spus Anna Burtea.
„Și nouă ne-a venit foarte greu să găsim un echilibru între muncă și viață privată. În primele zile ajunsesem să lucrăm 16 ore pe zi, șapte din șapte, fiind lipiți de telefon și de Zoom, până în punctul în care trebuia să ne forțăm să mâncăm”, a adăugat Cristina Lupu.
Alina a conchis cu lecția principală a acestei perioade: „Trebuie să rezistăm tentației de a ne prezenta ca eroi, sau a încerca să fim astfel de martiri: Dead heroes don’t save lives! Eroii morți nu salvează vieți”. Ce a dat tărie emoțională societății civile, în această perioadă, par să fi fost resursa umană, coalizarea ONG-urilor de la firul ierbii, o comunicare mai rapidă cu partenerii corporate. S-au născut și implementat noi idei: festivaluri din sufragerie, platforma RoHelp, participarea diasporei și lucrul în coaliții, inclusiv cu cei din sectorul public.
Pe de altă parte, birocrația accesării diverselor forme de suport, de la șomaj tehnic la alte plase de siguranță au erodat soliditatea emoțională a echipelor din ONG-uri. Focusul presei exclusiv pe îmbolnăviri și decese, și nu pe povești de succes, nu numai că a dezamăgit, dar a și deturnat potențialele donații exclusiv către spitale, fără ca donatorii să mai poată vedea celelalte eforturi de impact ale societății civile din România.
Da, crede Anna: „Putem contura o nouă sinergie în societatea civilă”, cu mai mult fundraising în coaliții, trebuind însă, neapărat, să păstrăm implicarea donatorilor individuali în societate. „Cu puțin de la foarte mulți se pot realiza multe lucruri!”, e de părere Alina.
În grupurile de discuții s-a conturat oportunitatea flexibilizării relațiilor cu donatorii, lucrului în coaliții, transparentizării mult mai mari a activităților ONG-ilor, dar și economiilor făcute prin întoarcerea la esența lucrurilor. Din păcate, măsurile instituționale au fost foarte puține: nu e o preocupare la nivelul guvernului cu privire la impactul crizei asupra copiilor și grupurilor vulnerabile. Mai grav, donatorii corporate și-au retras finanțările, ducându-le spre sistemul de sănătate – unde statul oricum oferea fonduri, problema fiind lipsa de acces la materiale sanitare la nivel global. Presiunea media pe corporații a fost însă enormă, acestea îmbrățișând rapid heirupul unei singure direcții, fără o privire de ansamblu asupra întregii lor responsabilități.
Cum s-a făcut tranziția la lucrul în mediul digital? „Impactul digital a fost foarte mare, mai ales asupra personalului și copiilor din sate, unde activitatea era în special bazată pe elementul fizic al centrelor noastre. Chiar dacă am încercat, am pierdut contactul cu unele dintre familiile cu care lucrăm. Unele familii numeroase au un singur telefon, sau nu au internet, sau nu au deloc curent în casă. Din cauza asta, mulți copiii defavorizați au rămas deja în urmă cu școală, chiar dacă am început să achiziționăm din donațiile primite tablete și conexiuni la internet – procesul de adaptare este lent”, a împărtășit Anna, din experiența Fundației Inimă de Copil. Echipele ONG-urilor din mediul rural, pe de altă parte, au traversat o curbă rapidă de învățare: au pus întrebări colegilor din breaslă ce unelte folosesc, și au trecut de la Facebook Messenger la Whatsapp la Slack, ca să delimiteze conversațiile concentrate pe sarcini imediate de rețetele de cozonaci. Au implicat mult mai mult voluntarii, stagiarii și au reușit să creeze forme de solidaritate în online.
Se conturează totodată o oportunitate de grăbi digitalizarea accesului la educație, ceva ce România avea de mult nevoie. Pe de altă parte, „dacă noi ca societate civilă am avut dificultăți în a ne adapta la digitalizare, cu atât mai mult nu ne putem aștepta ca educația să fie atât de ușor transferată în spațiul online”, susține Alina, de la Fundația Comunitară București. Cristina, de la Centrul de Jurnalism Independent, avertizează: „Guvernul este dispus să echipeze școlile cu echipamente digitale, și se vor aruncă foarte mulți bani pe asta, mai ales pe hârtie. Totuși, autoritățile vor trebui să între în dialog cu societatea civilă pentru a ne asigura că echipamentele vin cu o parte de formare a profesorilor și copiilor, astfel încât să fie utilizate corespunzător.”
O concluzie personală: trăim o schimbare fără precedent. Ni se oferă șansa istorică de ne uita la societatea noastră ca la un organism viu și de a nu fi singuri. Unde putem aduce o contribuție? Indiferent ce funcție, job și pasiuni avem, cum putem avea un impact mai mare decât noi înșine?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.