Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

„- Ai purtat mască, Alex? - Am mai purtat. Dar la noi pe câmp cine să aibă?” Discuție cu Alex, într-un salon Covid din care visam să reconstruim România din temelii

Salon covid

Miercuri, 19 august.

Duș. TV. Mic dejun. TV (știrile alea reciclate). Tratament. TV (alte știri reciclate). Vizită medicală. TV închis. Ne roagă doamna doctor. Știu că stau până joi. Da. Sunt bine. Pleacă medicul. TV deschis (știri reciclate). Plimbări pe coridor. TV. Telefoane.

Încep să simt că repetiția nu mai este amuzantă. "Manu, o să ieșim noi de-aicea. Mai povestește-mi despre familia ta. Ce vei face după ce ieși din izolare?"

"Ștefan, sigur plecăm la munte. Sau în Turcia. Nu mai suport. După toată spitalizarea asta simt că îmi iau câmpii."

"Manu, și eu mă gândesc să mergem la munte. Acum să ne facem sănătoși."

O nouă plimbare pe coridor. Așa l-am descoperit pe Alex. Înalt, subțire. Tras printr-un inel. Tânăr. Poate 30 de ani.

- Cum te-ai îmbolnăvit, Alex?

- Eu lucrez în județul Giurgiu în agricultură. A fost secetă. A fost nevoie să irigăm câteva hectare prin inundare. Am tras furtune, am stat desculț în apă rece. Seara când am terminat treaba eram frânt de oboseală, transpirat. Stătusem toată ziua în căldură.

- Alex, tu ști că dacă ești aici ai luat virusul ăsta nou. Nu poate fi de la picioare goale și transpirație.

- Știu. Nu știu de la cine am luat virusul. Noi nu facem la fermă decât asta. Agricultură.

- Ai purtat mască, Alex?

- Am mai purtat. Dar la noi pe câmp cine să aibă?

Alex ajunsese cu câteva zile înaintea mea. Cu probleme severe de respirație. A avut parte de tratament injectabil cu anticoagulante și antibiotice. A făcut în prima zi o radiografie. Cinci zile mai târziu un CT. A fost unul din cei doi colegi de salon care foloseau oxigenul.

Acum se simțea deja mai bine.

Cu Alex, am vorbit cred că mai mult decât cu Manu, colegul meu de salon. Am făcut cumva click de la început. Aveam același fel de a vedea lucrurile. Viața. Alex e obsedat de corectitudine. De munca bine făcută. De meșterii care repară pompe de apă și care îți rezolvă meticulos orice problemă. Îmi povestește de oamenii pe care i-a pierdut de pe tractor. Cum au plecat în străinătate și l-au lăsat în mijlocul campaniei cu hectarele nearate. Lucrează acum aproape 100 de pogoane.

Alex mi-a povestit despre doctori buni și despre doctori răi, despre intervenția lui pe cord. Despre câți bani a dat la doctor. Am vorbit despre sistemul de sănătate românesc. Despre doctori buni care nu condiționează actul medical. Despre doctori care și-au făcut asociații în care poți dona tu câți bani dorești fără nici o obligație. Bani total transparenți care apoi sunt utilizați pentru consumabile, medicamente dar și pregătiri științifice și colaborări internaționale.

Mi-a plăcut de Alex pentru că noaptea, în discuții de coridor, noi doi redesenam sistemul sanitar. Promovam doctorii buni și eliminam lichelele. Cream condiții pentru personalul medical. Ajutam pacienții să aibă o viață mai bună.

Și când terminam cu sistemul medical ne mutam la societate. Reconstruiam România din temelii. Promovam și premiam oameni buni. Oamenii competenți și serioși care nu își abandonează tractorul în timpul campaniei agricole. Reconstruiam cu Alex încrederea. A noastră în oameni, a lor în ... Orice. În propriile forțe, în justiție, într-o nouă clasă de politicieni. Și cu încrederea recâștigată .. Aveam apoi să învingem ca țară în orice luptă.

Cu Alex nu îmi mai era somn. Nu ne mai uitam la ceas. Povesteam și reconstruiam. Miercuri seară am adormit din nou cu zâmbetul pe buze.

Dacă am fi fost în închisoare, Mihăiță ne-ar fi putut procura orice, iar împreună cu Alex am fi făcut cele mai curajoase planuri de a redesena societatea odată ce urma să ne eliberăm. Dar până la eliberare am fi avut tot timpul din lume să construim schițele, planurile și să pregătim șantierele țării.

TV e deja închis. Reglat patul la orizontală. Susur de oxigen în perete. SOMN.

Joi, 20 august. Ultima zi de internare.

Joia a fost cea mai lungă zi din Matei Balș. Nu știam dacă voi pleca. La prima oră mi-au luat probe pentru al doilea test COVID. Nazal și faringian. Speram să primesc vești bune.

De dimineață nu am mai rezistat și mi-am sunat mama. Am întrebat-o cum a putut lucra 34 de ani, o viață de om, într-un spital. Cum putea să se întoarcă înapoi după fiecare tură. Mi-a spus că nu s-a gândit niciodată să nu vină înapoi. A lucrat într-un spital de pediatrie din Ferentari, în sudul sectorului 5 din București. A văzut mai multă mizerie decât ne putem noi imagina.

Spitalul era de TBC. Adică tuberculoză. Dacă vrei să fi super intelectual îi spui - spitalul de "pneumoftiziologie" ptiu-drace dacă poți pronunța asta.

Și TBC-ul ăsta tot ca și COVID-ul. Numai că unul e declanșat de un rahat de bacterie, ce ar fi putut să fie atât de ușor eradicată global prin scoaterea oamenilor din sărăcie, iar ăsta noul e declanșat de un virus din Wuhan. Ambele îți mestecă plămâniii și ți-i scuipă afară. De ce oare, numai când mă gândesc la copilăria mea și la vizitele din Ferentari îmi vine să vorbesc urât?

Mi-au dat lacrimile în dialogul cu mama. De două ori. Nu m-a văzut nimeni căci eram pe coridor. Cu casca în urechi. Și nu trecea nimeni pe acolo, nici Mihăiță, nici Alex, nici Manu, și nici un personal medical. Dar mi-a făcut bine. Gata. După asta mai puteam să stau câteva zile.

Câteva ore mai târziu, parcă ghidată de telepatie, o asistentă medicală m-a întrebat dacă vreau o cafea. Am rămas uluit. Nu băusem nici măcar o gură de când m-am internat. Mi-a adus și mie și lui Manu o cafea de ibric în cană de unică folosință, o cafea-de-asistente făcută la ibricul-de-asistente din zona verde a spitalului. Doamna aceasta a vrut să ne aducă ceva special. Niciodată nu ne gândiserăm că putem cere așa ceva. Pun pariu că nici Mihăiță nu se gândise.

Și totuși, în gestul acela mic al cafelei, am înțeles răspunsul la întrebarea adresată mamei mele - mamă-asistentă-de-o -viață, și am priceput de ce asistentele niciodată nu se gândesc că ar putea să nu se mai întoarcă la pacienții lor. În realitate există o forță invizibilă a BINELUI mai puternică decât forța gravitațională care unește destinele celor care fac bine cu cele ale celor care se fac bine. Care se fac bine sau care mor. Am sorbit acea cafea cu scântei de recunoștință în ochi și fericit că pot simți gustul grijii pentru semeni.

La vizita de dimineață mi-au spus că încep să-mi pregătească actele de externare. Dar nu e sigur. La prânz mi-au spus că mă externează dar încă mai lucrează la acte. După amiaza mi-au spus că a ieșit din nou testul COVID pozitiv. Deci doar cu ambulanța pot merge acasă. La 18:30 mi-au cerut cardul de sănătate. Nu îl aveam.

Mi l-a adus cineva drag de acasă în 30 de minute. La 19:00 mi s-a spus, actele de externare sunt gata. Dar salvarea va mai dura. A durat. Până la 1:00 am avut ultimele conversații cu Alex. Am redesenat tot ce are nevoie România. Tot lui Alex i-am lăsat toate alimentele mele - fructe, sucuri, sticle de apă. Știa deja cui avea să le dea mai departe.

Cu ambulanța am plecat noaptea la 1:20 din spital. Le-am dat buletinul și adresa. După jumătate de oră de mers în viteză maximă am realizat pe Waze că mergem în direcția opusă. I-am oprit furios, le-am dat pe Whatsapp locația corectă, apoi au revenit la drumul corect.

Aceeași viteză maximă peste bump-uri, peste gropi. Am ajuns acasă fleașcă de transpirație după ce am vomat într-o pungă oferită de însoțitor. Nici măcar nu am mai avut putere să le bat obrazul. Nici nu știu dacă trebuia. Știam că sunt la finalul unei ture de aproape 24 de ore de muncă. Am decis să las de la mine. Avea să fie oricum ultima aventură legată de Matei Balș.

Am intrat în dormitorul meu tremurând încă de efort și de rău. M-am spălat pe față și m-am întins în pat. Știam că vor urma 7 zile de izolare la domiciliu. Dar ... eram acasă. Casă dulce casă.

Și înainte de a adormi pentru prima oară în 7 zile lipsit de susurul oxigenului din perete, am avut o ultimă realizare: Dacă spitalul ăsta din care tocmai ai ieșit își face bine treaba ..... atunci te lasă ......gol. Gol pe interior, dar și în pielea goală. Un spital bun te despoaie de măști, de aroganță, de obiceiuri și reflexe și îți topește până la ultima picătură iluzia de control asupra vieții.

Din tot ce credeai despre tine nu mai rămâne NIMIC. Iar, la final, după procesul ăsta de distilare, nu rămâi decât TU, viu, așa cum ești: Real. Imperfect.

De aici încolo poți să construiești din tine și în jurul tău tot ce vrei tu.

Mai ales dacă ai schițele și planurile de la Alex.

Zâmbet larg. Somn.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Interesanta concluzia. Eu am incercat sa imi blochez gandurile cat am stat in spital, tocmai ca sa nu fiu ingropata sub avalansa lor.
    Sunt curioasa daca aveti cumva o lista cu doctorii buni. Ma feresc de generalizari, dar, din pacate, doctorii cu adevarat buni sunt extrem de rari. Si cand spun cu adevarat buni nu ma refer doar din punctul de vedere al competentei si al cunostintelor in domeniul medical. In optica mea, un doctor cu adevarat bun este unul esentialmente empatic, care vede bolnavul, nu boala, care intelege ca acel om are niste trairi si nu este doar o suma de diagnostice.
    Eu incurajez oamenii care intalnesc doctori cu adevarat buni sa ii promoveze. Pentru ca sunt extrem de rari. Din pacate, eu am nevoie de un medic pneumolog pe termen lung si nu am gasit unul care sa fie cu adevarat bun. Pana acum, am gasit doar doctori care au fost deranjati de faptul ca am nelamuriri cu privire la ce mi se intampla.
    • Like 0
  • Delia MC Delia MC check icon
    Domnule Pălărie, dacă veți ajunge să aveți putere de decizie, v-aș ruga eu, pe lângă alte probleme stringente de rezolvat, să rezolvați și pe aceea cu televiziunea. Acum ați văzut în ce hal fără de hal este. Știu, e greu să mai institui taxa tv, după ce a fost eliminată. Dar sunt puncte unde se poate acționa:
    -dat cu flit la tvr, eliminate rudele și rubedeniile, pilăraia infernală, armata de incompetenți din tvr.
    -creșterea calității programelor, de știri în special, mai scurte, la obiect, documentate
    -mutarea talk-show-urilor mai târziu, nu imediat după știri, pentru cine are chef de bla-bla ( știm că rareori duc la o concluzie)
    -depolitizarea CNA. Slugile psd din CNA bineînțeles că nu dau amendă alor lor și așa merge mai departe cu manipularea perfidă și toxică a antenelor. Cât rău au făcut aceste posturi, câte minciuni au spus și câte fake news au împrăștiat! Se fac absolut vinovate de instigarea oamenilor să nu respecte regulile ducând indirect la creșterea numărului de infectați.
    Vă doresc să construiți multe, mai ales că aveți acum planurile lui Alex... :)
    • Like 0
  • Corina check icon
    Mi-a plăcut ce și cum ați scris. Pentru mine, rezultă că merită să încercăm să evităm infectarea până în pânzele albe. Mihăiță cel descurcăreț - poate își face râu cu mâna lui amestecându-se în toate cele din spital, căutând compania personalului. Manu - în continuare dependent de oxigen, din câte înțeleg, deși tânăr și fără boli anterioare. Priveghi, nuntă - oare au fost obligatorii? Simpla perspectivă de a respira mai greu o perioadă sau definitiv - Doamne ferește! - ar trebui să ne fie semnal de alarmă suficient.

    TV-ul poate fi înnebunitor în spital, dar telecomanda e la pacient și depinde de înțelegerea dintre cei din salon. Măcar niște ore de pauză și cineva dispus să întrerupă sonorul când trebuie...

    Însănătoșire grabnică autorului și „personajelor” lui!
    • Like 2


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult