„- Dă-mi și mie ceva! Îmi dai?” Depinde cine întreabă. Și cum

Foto: Liviu Chirică/ Inquam Photos

Cu ceva ani în urmă, a circulat pe WhatsApp declarația unui contribuabil depusă la nu știu ce ghișeu. Formularul îl întreba, printre altele, cum îl cheamă, unde locuiește, alte date personale, cu rost ori fără (apropo, ați observat că toate instituțiile cer numărul de telefon însă nu vă sună nimeni, niciodată, de la ei?), dar și dacă are persoane pe care le întreține și câte anume. Dacă era să mă-trebe pe mine aș fi spus că da, am trei astfel de întreținuți, ăia doi minori (ditamai majorii acum) și o soacră.

Citind mailul cu omul și ghișeul mi-am dat seama în ce eroare eram! Vedeți voi, perspectiva corectă era la omul cu declarația. El a înșirat, pe bună dreptate, în afară de membrii propriei familii, o mulțime de alte persoane pe care le întreține: parlamentari, polițiști, ANAF-iști și, fără număr, diverși funcționari prin diverse instituții (de stat, firește), de la guvern, la ultimul ghișeu din sat. 

- Ia uite! mi-am zis, păi și io la fel! Și alții, nefericiți care produc și, vor, nu vor, se aleg doar cu jumătate din rodul trudei lor pentru că cealaltă jumătate merge la ei. La bugetari.

Și nu-s puțini, cum bine se știe.

Mi-am adus aminte de mailul ăla care, la drept vorbind, nici nu era glumiță, mai acum câteva săptămâni, când cei care, generoși cum îi știm, ne oferă atât Siguranță, cât și Încredere într-un singur pachet, ieșeau la drumul mare supărați că nu li se dă.

Subiectul poate fi lărgit, dar mă gândesc că niciunul dintre ei n-a fost lovit de valul concedierilor provocate de pandemie. Ca să nu mai vorbim de banii pe care îi cer și evidenta necorelare a acestora cu performanța.

„Siguranță și Încredere”! Serios?! Ia întrebați pe stradă!

Până una alta, că vrem ori ba, noi, oamenii care depunem formulare la ghișee, contribuim.

Că veni vorba, mai am două povestioare despre contribuții.

Pe sprânceana balconului dăm zilnic obol păsărelelor. Că vrem. Ba chiar ne bucurăm să dăm, fără să cântărim dacă merită. Adevărat e că, odată învățate, nu se sfiesc să ceară. E destul să întârziem, diminețile, cu servitul mesei, că și încep protestele. Cel mai vehement protest vine, nici că te-ai aștepta, de la cei mai mici, vrăbioi și, nu mă îndoiesc, vrăbiuțe. Pe urmă e solistică de guguștiuci iar cei mai decenți sunt porumbeii. Discreți, tăcuți, doar iau poziție pe creanga nucului de la geam și gânguresc ceva în gușă. Educați, crescuți la casa omului, se vede. Mă rog, trag nădejde că nu înjură.

A doua povestioară e despre doamna „dă-mi și mie!”

E zilnic pe-afară, fie hodinindu-se pe băncuța din fața blocului, fie pășind greoi încolo-ncoace, sprijinită-n baston. Nu-i chip să treci pe lângă ea fără să-ți ceară: „Dă-mi și mie ceva, îmi dai?!” Femeia se mulțumește cu „ceva”, nu sporuri, nu prime, „ceva”, orice!

Cei mai mulți o ignoră. Trec pe lângă ea fără reacții. Unii se-ndură și-i dau un oarece, alții o reped de-a dreptul, „n-am nici eu, de unde să-ți dau?”

Ei bine, azi stătea pe aceeași băncuță, acolo unde stă de obicei, abordând orice trecător. Firește, n-am scăpat, mă gândeam chiar ce să fac, să-i dau ori s-o ignor. Ajunsesem în dreptul ei și încă nu luasem o decizie. M-am hotărât când am auzit că obișnuita interpelare s-a îmbogățit cu o nuanță de bun simț.

Zice: „- Dă-mi și mie ceva, îmi dai?”

Și adaugă după o secunduță: „Dacă ai”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp