Foto: Guliver/Getty Images
”- Coborâm la Obedeni și apoi venim în Dobreni, putem să o luăm și pe jos. Ce zici?
-Da mamă, e bine așa cum spui tu!”
E luni și suntem la final de primăvară. Soarele nu a mai avut însă răbdare așa că aduce căldură peste București și împrejurimi ca în luna lui cuptor. Alerg de la metrou căci sunt în întârziere. La gura stației se simte miros de ceapă, usturoi și bujori. E zi de lucru, așa că precupețele sunt așezate fiecare la locul ei de pe trotuar sau de pe bordură, fiecare având în față, pe un covor sau sac de nailon, așezată marfa culeasă dis de dimineață din grădinile ce împrejmuiesc orașul. Le văd cum unele sunt deja obosite, deși ceasul arată 10:40, altele sunt cu vorba la ele și te îndeamnă cu un zâmbet mare pe buze să vii să le cumperi verdețurile.
Astăzi n-am vreme de cumpărături, așa că o iau la fugă spre microbuzul care mă duce în satul de câmpie, unde zeci de familii pun în solar salată, roșii, castraveți sau ardei. Mașina e deja aproape plină. Femei care se mișcă mai greu, trecute de prima tinerețe, copii care vin de la liceu, un cuplu care vine de la spital, un bătrân ce-și face loc printre geamnatanele puse pe coridor, sprijinindu-se într-un ciomag ce pare la fel de bătrân și trecut prin multe încercări.
În 2 minute plecăm, așa că primul loc pe care îl văd liber îl ocup. Mă așez după ce întreb repede dacă e liber. Aud că da, așa că îmi scot rucsacul și mă afund în scaunul plin de praf. Sunt transpirat și simt cum pe spate câțiva stropi își sapă albia pe pielea mea. Trag de cămașă pentru a le opri înaintarea și simt că sunt mai bine. Un puști de liceu, la vreo 16 ani, trage trapa de la microbuz și o gură de aer proaspăt intră în mașină. Bătrânele din spate îl roagă pe băiat să închidă trapa căci le trage curentul și-or să le doară șalele acasă. Zâmbesc complice și aud cum cineva din spate strigă să intre aer căci nu se mai poate respira.
Atmosfera se liniștește, bătrânele își trag fiecare câte o eșarfă pe cap și încep a povesti. Plătesc biletul, pun portofelul în rucsac și îmi scot cartea pe care de vreo 2 zile am început-o – „Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul”. Un miros puternic de băutură spirtoasă însă îmi fură atenția. Ridic ochii din carte și văd în stanga mea un bărbat cam la 30 de ani, același om pe care mai devreme îl întrebam dacă locul e liber, cum desface o sticlă de coniac probabil, ce poartă numele regiunii din care vin.
Stăm înghesuiți pe cele două scaune, distanța fiind atât de mică, încât brațele noastre stau lipite unele de altele. Are barba lungă, neagră, mai că aș spune că e vopsită, părul îi atârnă peste sprâncene iar în cap poartă o șapcă ce are pe ea, din imitație de cristale, un cap de mort. Deschide cu greu capacul sticlei. Îl văd cum degetele îi sunt butucănoase, ungiile tăiate neuniform, mâna nemaiavând putere să-ia asculte voința, tremurând mai mult. Duce sticla la gură și trage vreo două înghițituri după care o închide și o pune la piept.
Mă gândesc dacă să reacționez în vreun fel, să-l rog să nu mai bea în mașină căci trecem pe un drum cu gropi iar sticla cu băutură pe care cu greu o ține se poate vărsa peste mine. Nu trece mult timp și din spate aud cum o voce de femei spune cu vocea răgușită:
„- Îl vezi, boschetarul ăla? E fi-miu, Ilie, cel mai mic băiat!”
Nu mai pot să citesc, așa că pun cartea în rucsac. Mă întorc să văd cine e în spate și văd o femeie, trecută de 60 de ani, cu o sacoșă de rafie în mână, stând singură pe unul dintre scaunele de lângă geam. Colțul gurii arată rușinea pe care o simte și mă întreb ce-aș putea face. Văd o mamă care e depășită de ceea ce viața i-a adus în cale, resemnată cu situația în care se află.
Mașina oprește și un grup de copii de la un liceu urcă pentru a ajunge acasă. Între timp, băiatul cu șapcă desface din nou sticla și mai trage câteva înghițituri. Pe coridor tot înaintează fete și băieți cu rucsacul sau gențile în spate ori pe umăr. Una dintre fete o salută pe mama băiatului și încep să povestească despre ce mai face bunica. Din ce vorbesc înțelg că cea mică e nepoată bătrânei. Se întreabă una pe alta ce mai face restul familiei când, bătrâna, cu vocea joasă, îi spune că lângă ea a mai rămas băiatul cel mic, Ilie. O văd pe puștoaică cum își întoarce privirea către el, îl scanează câteva secunde, timp în care el e întors cu spatele și cu fața către casele ce se zăresc pe geamul microbuzului.
”- Să merg să-l bag în seamă?
- Faci cum crezi, maică!”
Timpul trece și ne apropiem de satul unde trebuie să cobor. Cu o stație mai devreme autobuzul s-a golit de copii, acum rămânând pe scaune muncitorii și bătrânii care vin din București. În spate bătrâna povestește despre necazurile prin care a trebuit să treacă în ultimii ani.
”- Mi-e și rușine, Lenuțo, cu el! Toată ziua e cu băutura în mână. Zic că merg să-l internez la Voila da mi-e frică, cine știe ce mi-o face!”
Ajung în stație. Mama și băiatul vorbesc despre locul unde trebuie să coboare. Mă dau jos din microbuz și o iau pe ulița principală. Trec pe lângă biserică și văd o icoană pictată pe unul dintre pereții gardului ce e însoțită de un text. Sunt cele 9 fericiri. Privirea mi se duce către una din ele și rămâna fixată timp de câteve minute – „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.