„- Nu-ți imaginezi ce bani făceam pe atunci. Puneam un adaos de patru ori mai mare ca acum la Cola şi o cumpăra lumea ca nebuna”. Profesorul şi buticarul

Foto: Guliver/ Getty Images

De curând apăruse în Timişoara un grup de facebook denumit după cartierul în care crescusem şi eu. Ajunsese în câteva zile la un număr impresionant de membri, recrutaţi, în mare parte, dintre cei cu vârsta între 40 şi 60 de ani. Postările aminteau despre locuri cunoscute ale cartierului, cum fuseseră Cinema Dacia, ori cofetăria unde mâncasem şi eu în atâtea rânduri greu-de-găsitul tort „Diplomat”, ori ruine austro-ungare cu hrube amintind de Indiana Jones şi care lăsaseră, în ultimii ani ai comunismului, locul unor blocuri destinate clasei muncitoare. Multă lume îşi amintea cu nostalgie şi respect despre profesori, în vreme ce alţii cereau confirmări pentru bătăile cu linearul pe care le primiseră de la alţii. Cele mai multe postări se concentrau pe imagini din anii ’80 şi primul deceniu de libertate, perioada în care majoritatea dintre noi, membrii grupului, copilăriserăm ori trăiserăm primele sentimente puternice ale tinereţii.

Scrolând printre postări, mi-am amintit şi eu cu nostalgie acea perioadă. Însă, dincolo de plăcerea rememorării „vârstei de aur” reprezentată de copilărie şi tinereţe, am regăsit câteva dintre elementele care au deformat viziunea asupra lumii şi valorile multora dintre noi.

Anii ’90 aduseseră libertatea, dar şi spectrul şomajului şi al închiderii întreprinderilor. Brusc, profesorii, inginerii sau meseriaşii serioşi tremurau pentru ziua de mâine. Salariile nu mai ţineau pasul cu inflaţia şi mulţi adulţi se temeau că sărbătorile le-ar fi adus notificarea concedierii. Era, însă, şi perioada în care înflorea o nouă categorie socială: buticarul. Era omul care îşi luase destinul în mâini, devenise propriul şef şi câştiga bine cumpărând dintr-un loc şi vânzând în altul. Un deceniu mai târziu, am ascultat mulţi dintre cei care prosperaseră dintr-un chioşc ori mic magazin la parterul blocurilor, ajunşi, între timp, la sfârşitul perioadei lor de succes, pierzând dramatic cotă de piaţă în faţa lanţurilor de supermarketurilor străine, cum vindeau în anii ’90 cu adaosuri de 100% produse de calitate îndoielnică, dar pe care eticheta „made in Italy” ori „made in France” ameţea sărmanul român obişnuit numai cu etichetele neatragătoare, terne, ale produselor ceauşiste.

„Buticul” devenise sinonim cu bunăstarea, libertatea antreprenorială şi făcea să viseze mulţi licenţiaţi care se considerau incapabili să îşi ia viaţa în propriile mâini şi să se apuce de... „buticăreală”.

Categoria noilor întreprinzători era dată de exemplu şi de câţiva din profesorii noştri. Unul dintre ei, care ne preda cu har istoria, dar şi unele din procedeele pe care legionarii romani le utilizau pentru a calma barbarii neascultători, ne explica cât era de uşor trebuia să fie pentru un curajos să îşi ia soarta în propriile mâini şi să îi pună la treabă pe concetăţenii săi. „Nu vrea unul să lucreze cum îi ceri, comentează, nici o problemă: Prietene, mai stau o sută afară care de-abia aşteaptă să îţi ia locul. Ciocul mic sau zbori! Să vezi atunci românul cum face treabă şi nu mai crâcneşte!”

Ani mulţi mai târziu, aşa cum scriam, am avut ocazia să lucrez cu micile magazine de cartier. Terminasem facultatea şi era greu să îţi găseşti de lucru în branşă, aşa că m-am angajat, ca orice tânăr care dorea să câştige bani, în vânzări. Din fericire, găsisem un job la o companie multinaţională care vindea o băutură la care în anii lui Ceauşescu doar visam şi care ne plătea de vreo două ori mai bine decât câştiga tata, care lucra de câteva decenii la aceeaşi fabrică de confecţii şi care, între timp, a fost demult radiată din evidenţele Registrului Comerţului după ce trecuse printr-un faliment.

Unul dintre clienţii mei era magazinul unui irakian de lângă liceul unde învăţasem. Era un tip înalt, care semăna mai degrabă cu un român de la munte decât cu un arab de la marginea deşertului. De fapt, când a auzit că foloseam acest cuvânt pentru poporul său începuse să râdă: „Noi le spunem „arabi” celor din satele sărace din sud. E un cuvânt care e cam ca „bă ţărane” la voi.”

Revoluţia îl prinsese student la medicină. Dolarii pe care îi trimiteau ai lui făcuseră furori şi pe vremea lui Ceauşescu, iar imediat după Revoluţie i-au permis să îşi deschidă un butic.

„Îmi plăcea să fac bani. Nu-ţi imaginezi ce bani făceam pe atunci. Puneam un adaos de patru ori mai mare ca acum la Cola şi o cumpăra lumea ca nebuna. Acum, mai bătrân, gândesc că era mai bine să învăţ şi să mă fac doctor. Examenele le-am luat toate, uite şi diploma, dar cum le-am luat nu are rost să îţi spun.”

Mercedesul negru pe care îl avea parcat mereu în faţa magazinului era o raritate chiar şi în anii aceia, vreo cincisprezece de la Revoluţie şi pe când „epoca de aur” a buticarilor se sfârşise. Nu l-am întrebat de ce, dar aproape toţi cei veniţi din ţările Orientului Mijlociu şi care se îndeletniceau cu comerţul, după ce terminaseră medicina sau politehnice, erau posesori de Mercedes.

O dată, când l-am găsit dus pe gânduri, mi-a mărturisit că nu le-a spus vreodată părinţilor săi cu ce se ocupă în România. „La noi numai arabii au magazine.” Tatăl lui ştia că e medic şi nu se întoarce în Irak fiindcă s-a căsătorit cu o româncă, are o fată care va avea mai multe şanse de a reuşi în viaţă în România şi că îi merge foarte bine aici. Atunci mi-a zis că „dacă ai făcut o şcoală pe bune şi ţi-a plăcut cartea, lasă comerţul, chiar dacă îţi aduce mai mulţi bani. Când o să ai anii mei, o să îţi dai seama că poţi cumpăra cu bani numai maşini şi hârtii.” Aşa îi spunea el diplomei pe care o avea înrămată pe perete: hârtie.

Ceauşescu căzuse când eram în clasa a V-a. Dar noi am făcut în continuare rusă datorită profesorului de mate care ne povestea la orele sale întâmplări din excursiile la Moscova. Limba lui Putin a fost singura materie la care am copiat pentru a trece bacul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp