Amintiri din copilăria mea comunistă „mai altfel”: aveam caviar, dar n-aveam pâine, aveam poftă de cărți, dar n-aveam lumină

La Revoluţie aveam 16 ani. Aşadar pot să spun că am crescut mare în comunism. Şi am făcut-o mâncând icre negre cu lingura din căldare sau uneori, când pica în plase căte un morun, chiar dintr-un ceaun de câteva vedre, imediat după ce erau preparate. Nu vă miraţi, se putea şi mai rău. Am un prieten la Sfântu Gheorghe - Deltă care şi acum povesteşte, profund marcat, cum în copilărie în fiecare dimineaţă se ruga plângând de mama lui să nu-i mai dea caviar, ci să-i cumpere de la cooperativă marmeladă.

Tata era pescar profesionist pe Dunăre, unul foarte bun, iar peştele pe vremea aceea era „valută forte”, care putea fi transformată, prin troc, în oricare dintre produsele care nu se găseau la Alimentara. Aşa că din acest punct de vedere eram privilegiaţi faţă de grosul populaţiei, care se lupta cu criza de alimente. Nu ne lipsea aproape nimic de pe masă, de multe ori aveam chiar şi fineţuri de import. 

Vacanţele copilăriei mele au fost de vis. Aruncam ghiozdanul pe 15 iunie şi vreme de trei luni în cap, nu ştiam altceva decât plajă, scăldat, fotbal pe nisip, pescuit şi furat pepeni de la bostana IAS-ului, pe care-i trânteam cu sete de pământ după care mâncam doar miezul. În plus, în multe zile aveam barca la dispoziţie pentru plimbări şi, deşi era doar o lotcă pescărească propulsată de vâsle, „aspira” fetele pentru o plimbare la fel ca o decapotabilă sau un yacht.

N-aveam televizor, nu pentru că nu ne-am fi permis, ci pentru că tata spunea, foarte categoric de fiecare dată când solicitam cumpărarea unuia, că „televizorul tâmpeşte”. Acum, peste ani, accept că nici nu era prea departe de adevăr, tâmpeşte rău dacă nu eşti atent la ce programe te uiţi.

Asa că am crescut mare cu un radio Bucium, care avea şi pickup si cu unul mic, pe baterii, la ele ascultam Europa liberă, Vocea Americii şi Cotele apelor Dunării (esenţiale pentru activitatea de pescuit). Am crescut mare cu un tată de profesie maistru miner, devenit pescar după ce i se intezisese să mai lucreze şi să locuiască în vreun oraş minier şi i se „recomandase” convingător să se mute cu toată familia la sat, în Bărăgan. Pe vremea aceea minerii nu erau renumiţi pentru călătoriile la Bucureşti, ci pentru că făceau greve in Valea Jiului sau la Motru, iar tata reuşise să se facă pe deplin remarcat în astfel de situaţii. Am crescut şi cu un ARO, care nu era al nostru, dar oprea deseori la poartă, de regulă seara, pentru a-i asigura tatălui meu deplasarea la oraş. La Securitate. Măcar şoferul era gentil, sau poate pentru că avea şi el nevoie de peşte, de cele mai multe ori îl aducea şi înapoi cu maşina după interogatorii. Am crescut mare fiind destul de agreat de colegii de liceu, chiar dacă aveam o dirigintă care le explica că sunt un element periculos, pentru că nu-mi pregăteam temele la orele de învăţământ politic şi nu participam la acţiunile UTC, gen manifestaţii de 23 August sau cu rol omagial.

Aşadar am tot felul de amintiri despre cum „mi-am petrecut” comunismul, atât plăcute, cât şi neplăcute. Cred că pot spune despre copilăria mea în comunism că a fost „O vară de neuitat”, petrecută chiar pe malul fluviului. Nu a avut nota tragică a filmului lui Lucian Pintilie, a cărui acțiune, deşi nu se petrece în comunism, arată că viața putea fi foarte complicată chiar într-un astfel de loc mirific, însă şi copilăria mea a fost la fel de complicată pe cât a fost de frumoasă.

Dar atunci când fiica mea m-a întrebat pentru prima dată cum trăiam in comunism nu i-am povestit toate astea. I-am povestit cum comunismul îmi dădea regulat câte un pumn. În cap sau în stomac.

Prima dată am simţit pumnul comunismului în cap. S-a întâmplat devreme, încă pe când eram în şcoala primară şi începusem să citesc alte cărţi decât cele şcolare. Pumnul venea zilnic, aproape fără excepţie, de prin luna noiembrie şi până pe la sfârşitul lunii februarie.

Notă: Desenul e făcut de fiica mea şi reproduce dispersia luminii în întuneric în momentul în care se stinge becul, iar maltratarea formulei lui Einstein încearcă să sugereze nivelul intelectual al conducerii statului de atunci (gen COdoi).

Era atât de năpraznic, încât la propriu nu mai vedeam nimic în faţa ochilor, totul devenea într-o fracţiune de secundă un mare întuneric. Despre ce era vorba? Iarna mă retrăgeam în casă de la joacă, împreună cu fraţii mei, puţin înainte de lăsarea întunericului şi ne apucam de citit. La aproximativ 10-15 minute după ce aprindeam becul se întrerupea curentul electric, care nu mai revenea decât spre dimineaţă, din motive ce ţineau „de funcţionarea la parametrii maximi a economiei naţionale”. Pentru că părinţii nu ne dădeau voie să citim la lampă, ca să nu ne stricăm vederea şi pentru că deja resimţeam pasiunea cititului ca pe un viciu care nu-ţi dă pace, frustrarea era enormă. Îmi amintesc că odată unul dintre noi a întrebat: „De ce ne iau curentul în fiecare seară?” iar răspunsul dat de tata nu a avut nicio legătură cu funcţionarea economiei naţionale: „Comunismul are nevoie de voi proşti şi pentru asta nu vă lasă să citiţi. Iar când o să mai creşteţi o să vedeţi că e în stare să vă dea şi cu măciuca în cap doar ca să rămâneţi proşti. Aşa că nu mai umblaţi brambura toată ziua, mai staţi prin casă şi citiţi la lumina zilei.”

N-am redus timpul de joacă, pasiunea pentru joacă era totuşi mult peste cea pentru citit. Uneori, când eram norocoşi şi aveam baterii, păcăleam părinţii şi orânduirea retrăgându-ne mai devreme în camera noastră, „la culcare”, pentru a citi sub plapumă la lumina lanternei. Plus că recuperam în zilele ploioase şi în celelalte anotimpuri, când curentul se lua mai rar.

Probabil pentru că pumnii în cap n-au dat rezultatele scontate, comunismul s-a gândit că poate ar fi mai eficient să-mi tragă din când în când câte un pumn în stomac.

Acesta a venit mai târziu, când am plecat la liceu şi stăteam la gazdă, împreună cu un prieten. Făceam naveta acasă, la ţară, la una-două săptămâni. Şi de data asta pumnul era aplicat tot cu regularitate, dar cu altă cadenţă. O seară da una nu, fără să mai ţină cont de anotimp. Iată sub ce formă se întrupa de data asta pumnul:

La prânz mâncam zilnic la cantina unei fabrici aflată chiar lângă liceu. De la ţară veneam de fiecare dată cu pachete de merinde, suficient cât să avem ce mânca dimineaţa şi seara. Însă aveam o mică problemă. Nu prea aveam pâine. O zi sau două ne scoteam cu cea adusă de la ţară dar după aceea fie se termina, fie se usca de tot. Nu puteam să cumpărăm pâine pentru simplul motiv că pâinea se vindea pe cartelă, iar la cartelă aveau dreptul doar cei care locuiau în oraş. Or, noi n-aveam buletin de oraş, eram de la ţară. Pâinea de la prânz, de la cantină, era atent drămuită şi împărţită, câteva felii de franzelă, aşa că nu se punea problema să ne rămână pentru celelalte mese. În fiecare seară, cam cu 5 minute înainte de ora închiderii, ne prezentam la magazinul de pâine. Erau două vânzătoare care lucrau în ture diferite. La început niciuna dintre ele n-a vrut măcar să stea de vorbă cu noi, pentru simplul motiv că nu aveam cartelă. Chiar dacă în raft mai rămâneau aproape mereu câteva pâini la închidere. După câteva zile, perseverenţa noastră de a intra în magazin în fiecare seară a dat rezultate. Doar pe jumătate. Una dintre vânzătoare, când aveam norocul să fie tura ei, fără să ne adreseze nici un cuvânt, aştepta până pleca ultimul client după care scotea o jumătate de franzelă de sub tejghea pe care o făceam să dispară rapid în sacoşă sau sub îmbrăcăminte. Pe tura cealaltă n-am avut succes. De cum ne vedea, vânzătoarea ne făcea un semn din încheietura mâinii al cărui înţeles era fără echivoc: Dispăreţi! Şi când nu dispăream repede, răcnea la noi: „Dacă nu plecaţi chem miliţia.” La vremea respectivă, aşa era pe atunci, nu concepeam că se poate lua masa fără pâine sau mămăligă, astfel că pe tura ei cel mai adesea ne culcam mai mult flămânzi. Nu prea intra mâncarea fără pâine. Uneori, încercând să adorm cu stomacul aproape gol, simţeam în el un junghi şi atunci îmi aduceam invariabil aminte cum încerca mama să ne facă să mâncăm tot din farfurie: „Dacă nu mâncaţi tot nu numai că o să râmâneţi pitici, dar nici creierul n-o să vi se dezvolte.” Probabil speriat că fac jocul comunismului care mă voia prost mă ridicam din pat mai luam câteva îmbucături după care luam o carte şi mă întindeam la loc, citind până adormeam. Cu lumina aprinsă (la oraş nu se prea lua curentul), fericit că măcar prin risipa de electricitate subminam economia naţională.

Acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, n-am mai mâncat demult icre negre, mănânc arareori pâine din motive ce ţin de faptul că sunt atent la greutate, citesc mult mai puţin decât citeam pe vremea aceea şi mă mai urc într-o barcă să merg la pescuit doar de câteva ori pe an. Dar întotdeauna când cineva mă întreabă cum a fost în comunism, în minte nu-mi vine copilăria frumoasă. Instantaneu resimt doi pumni. Unul în cap şi celălalt în stomac.

Poate de aceea n-am înţeles niciodată nostalgia unora faţă de perioada comunismului sau afirmaţii de genul „erau şi lucruri bune în comunism”. Nu erau. Totul era un mare întuneric. Întuneric în care erai norocos dacă regimul se oprea doar la a-ţi administra periodic nişte pumni şi nu încerca să-ţi strivească creierul de tot, aplicându-ţi o măciucă în cap.

Doar aşa, de control, ca să fie sigur că într-o zi n-o să faci pe deşteptul.

Cuvintele nu pot exprima recunoștinţa pentru nebunii frumoşi care, în Decembrie 89, s-au sacrificat şi au făcut posibil ca eu să scriu astăzi un astfel de articol.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp