Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„- Să ai copii e o corvoadă”; „- Ești ca taică-tu”; „- Nu te bucura de sex”... Românii de azi sunt copiii care au integrat în ființa lor trauma mamelor

Tanar cu spatele - Getty

(Foto Guliver/Getty Images)

În copilăria mică (undeva până pe la 3-6 ani) fiecare dintre noi învață ce este lumea din jur și cum trebuie ea abordată astfel încât să ne satisfacă nevoile cât se poate de bine. Într-un mediu sănătos, acest mecanism evoluează firesc, iar strategiile alese de copil pentru a interacționa cu lumea sunt unele în limitele sănătății psiho-emoționale. Însă, atunci când mediul este unul pervertit, copilul se adaptează, iar ființa lui capătă valențe nesănătoase. Spre exemplu, când un copil crește într-un mediu unde o nevoie importantă nu îi este îndeplinită (cea de siguranță, hrană, iubire), așa cum este cazul copiilor instituționalizați sau al celor care cresc în familii unde părinții nu le pot oferi ce au nevoie, el adoptă strategii care să îl aducă, totuși, mai aproape de îndeplinirea respectivelor nevoi sau care, măcar, îl protejează de consecințele negative ale carenței respective. Acolo unde nu este siguranță, el poate învăța să învingă teama copleșitoare, sărind el însuși în calea pericolelor. Sau, acolo unde nu este iubire, el poate învăța să îi facă pe ceilalți să se teamă de el, evitând astfel abandonul și dezamăgirea care vin pentru el la pachet cu relațiile de iubire. Viziunea asupra vieții ca fiind limitativă, oprimantă, dezamăgitoare se întărește cu fiecare situație în care copilul trăiește sentimentele negative în același mod. Ele sunt duse, astfel, până la adânci bătrâneți sau chiar până la sfârșitul vieții, într-o formă relativ neschimbată. 

În acest fel, traumele generațiilor trecute le resimțim și noi astăzi. Nu într-un mod mistico-fantastic, ci pentru că ele au fost suferite de oameni care erau sau au devenit apoi părinți și au transmis copiilor lor lecțiile învățate, cele mai multe nerostite. Un exemplu care este foarte aproape de sufletul meu de femeie, mamă și psiholog este trauma repetată suferită de către femei în vremea comunismului legată de a da naștere și de a avea copii.

Să decizi să faci sau nu copii este o treabă foarte importantă în viața unei femei. În mod ideal aceasta este o decizie, și nu o întâmplare care survine într-un moment total nepotrivit. Însă dacă totuși „ai greșit” și ai rămas însărcinată, în ziua de astăzi nu ești condamnată doar la unul din două scenarii: să ai copii nedoriți sau să riști să mori pentru a evita asta. Când ne imaginăm sarcini nedorite, de multe ori ne gândim numai la oameni care, în focurile pasiunii, nu s-au protejat. Însă, atunci când protecția este aproape imposibil de procurat, ce faci? La această limitare se mai adaugă lipsa de informație, rușinea de a discuta aceste aspecte sau de a cere ajutor, rolurile de gen foarte tradiționale care existau în România anilor '70-'80. Una peste alta, femeile rămâneau însărcinate mult mai des decât azi și erau obligate să păstreze sarcinile sau să se expună unor riscuri groaznice, încercând să avorteze. Ambele cazuri sunt traume imense pentru psihicul feminin, care au afectat generații întregi de femei și mame.

Care au fost mesajele transmise în aceste situații copiilor acestor mame? În cazul copiilor nedoriți care s-au născut mesajele negative pot fi de multe feluri: „Nu meriți să trăiești”, „Viața ta înseamnă sfârșitul vieții mele” – uneori și la propriu, „Ești sursa multor probleme în familia noastră” etc. În cazul familiilor unde au existat avorturi traumatice, starea mentală a mamei a fost afectată, iar structura familială conține unul sau mai mulți membri care sunt „prezenți” doar ca traumă. Și aici, mesajele transmise pot fi multiple, nemaivorbind despre relația dintre cei doi părinți, care suferă la rândul ei. Copiii care sunt planificați și păstrați pot deveni, fără ca lor să le fie clar de ce, „speciali” pentru părinți, care pot pune mai multe presiuni asupra lor. Sau le pot cere, în mod inconștient, să „merite” viața pe care au primit-o, din moment ce alții nu au avut norocul acesta. Unele mesaje pentru copiii de sex feminin pot fi „Să ai copii este o corvoadă”, „Nu te bucura de sex”, „Bărbații sunt periculoși” etc. Deopotrivă, mesajele pentru băieți pot fi „Ești agresiv/periculos”, „Ești ca taică-tu”, „Sexualitatea ta este ceva de ținut ascuns/poate să îți scape de sub control” etc. Aceste mesaje sunt de cele mai multe ori nerostite și caracteristice fiecărei familii în parte. Mamele noastre nu vor să ne facă rău, ci, dimpotrivă, să ne protejeze de ceea ce ele au văzut că este periculos și rău pe lume.

Ce înseamnă aceste aspecte pentru bucuria de a trăi și vitalitatea unor generații de femei și mame? Ne putem doar imagina cum este ca iubirea pe care o resimți față de un bărbat să vină la pachet cu riscul de a muri în chinuri. Ne putem doar imagina cum este ca libertatea și controlul asupra vieții tale să poată fi oricând curmate și să fii aruncată într-o poveste complet diferită, din care nu vrei să faci parte. Cum este ca un nou copil, în loc să fie o bucurie și o binecuvântare, să fie un blestem și o traumă pentru corpul și mintea ta. Devine mult mai dificil să poți oferi, în aceste condiții, iubirea si atașamentul sigur de care are nevoie orice copil pentru a crește și a se transforma într-un adult sănătos și fericit. Frica, singuratatea în fața acestei realități pur feminine, furia împotriva nedreptății sociale și-au pus amprenta asupra parenting-ului pe care l-am primit.

O întrebare la fel de importantă este, așadar, ce au însemnat aceste lucruri pentru generații întregi de copii care compun astăzi societatea noastră? Românii de azi sunt copii care au integrat în ființa lor trauma mamelor și mesajele negative primite în acest context. După mine, unul dintre cele mai importante elemente ale acestui peisaj social este lipsa comunicării deschise asupra acestor subiecte, poate chiar lipsa conștientizării reale a traumelor care ne-au marcat părinții și, mai apoi, chiar pe noi. Cu trecerea anilor și a generațiilor, din aceste evenimente marcante rămân doar energiile pe care le-au generat la început: anxietatea, depresia, lipsa speranței, senzații de neexplicat cum că viața este înfricoșătoare, iar iubirea este periculoasă. Frici legate de a avea copii, de a-i vedea crescând, teama de boli și spitale. O durere adâncă, surdă, între noi și mamele noastre care își pune amprenta pe felul în care trăim și pe ceea ce ne definește ca români.

Acest context socio-cultural ne este caracteristic nouă, românilor. În alte țări europene, comunismul nu a prins deloc sau a fost poate cu o față mai “umană”. Noi, în schimb, am avut parte de o bucată de timp îndelungată în care opresiunea, violența și frica au dominat. Poate părea o legătură foarte îndepărtată, însă educația se face din generație în generație, de către oameni. Ei transmit mai departe ceea ce au înțeles, la rândul lor, despre cum să te descurci în viață și ce contează cu adevărat. Cele care fac asta cea mai mare parte a timpului sunt femeile. Pentru multe femei românce, disocierea de sentimentele lor profunde sau refuzul de a mai trăi bucurie au fost, poate, singura protecție în calea pericolului. Iar ceea ce simt astăzi copiii lor la un nivel foarte adânc este o senzație de nesiguranță și de lipsă de încredere care le marchează viețile.

Cred că ar fi momentul să completăm peisajul identității noastre sociale și culturale, integrând, de asemenea, traumele care au contribuit la ea. Numai așa putem folosi durerea și suferința ca resursă pentru creștere, nu doar ca ceva exclusiv negativ. Iar, pentru noi românii, una dintre acestea este chiar trauma miracolului vieții și a bucuriei de a trăi.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dan Doi check icon
    " Copiii care sunt planificați și păstrați ...." ....hm
    • Like 0
  • Foarte bun articolul. Problema spinoasa este de pus mereu pe tapet...de fapt nu a fost rezolvata niciodata in Romania. In sensul ca nu s'a discutat niciodata suficient...
    • Like 1
  • Dorin check icon
    Nu este nici o exagerare Nu se recunoaște nici acum după atâția ani cât de criminală a fost legea antiavort a ceausistilor analfabeți (aviz amatorilor de comunism ) Am avut colege care au murit în urma unor avorturi lăsate de fapt să moară in spitale daca nu dădeau declarații.A plătit cineva??
    • Like 3
  • nu cred ca e asa de specifica doar romanilor, sa nu uitam ca in Polonia si acum exista reguli destul de stricte in legatura cu avortul sau sa luam o tara care a cunoscut comunismul, Irlanda catolica.
    • Like 1
    • @ Andrei Ciornei
      Alien check icon
      In Irlanda acum e garantat de constitutie dupa un referendum in 2018. Acum e cam ca in Romania, permis in primele 12 saptamani de sarcina.
      Polonia e la capatul opus, regulile s-au inasprit recent....
      • Like 0
    • @ Andrei Ciornei
      Polonia de acum nu e Romania din 1980, pt ca in polonia e posibilitate de contraceptie: prezervative, contraceptive orale, injectabile, legarea trompelor si vasectomie se practica. Avortul nu e contraceptie, dar pe timpul comunismului romanesc era singura solutie si multi care inca o practica sunt fix "spalati" pe creier din anii aia si nu vad ca sunt alte solutii. .
      Astazi 7 in 10 poloneze folosesc contraceptie pt ca au de ales!

      Mai adaugam ceva crunt de pe timpul comunismului romanesc: maternitatea era ingrozitoare, pt ca se dadea un concediu de maternitate scurt, absorbante nu era iar vata post partum este fix pix la fluxul de sange, pampersii si masinile de spalat automate nnu erau in romania, fiind o inventie a occidentului decadent, detergenti de calitate iar din parti - spala mama cu sapun de casa de mana, de haine si schimburi la copii nu mai zic - se purtau de la unu la altul si coseau mamele de mana, sa adaug frigul din case si carentele alimentare ce duceau la suferinta si imbolnaviri, internatul mamei cu copilul in spital nu era ceva des intalnit, vorbesc din experienta de copil cu oreion in spital si vazut altii si mai mici acolo etc.
      • Like 3
  • Cred că exagerați mult, atât cu traumele produse, cât mai ales cu transmiterea lor asupra copiilor.
    • Like 0
    • @ Tom Dick N'Harry
      Eu am avut asemenea cazuri in familie. Nu exagereaza.
      • Like 3
    • @ Tom Dick N'Harry
      Alien check icon
      Eu nu cred ca exagereaza... foarte tare. Cred ca indirect fenomenul e legat si de faptul ca in Romania educatia sexuala e inca un tabu care starneste dezbateri uneori de nivel medieval.
      • Like 3
    • @ Tom Dick N'Harry
      iesi in trafic in Bucuresti si sa vezi cati traumatizati sunt....
      • Like 3


Îți recomandăm

Tășuleasa Social

„Este o uriașă sală de clasă și o formă de protest. S-au înscris foarte mulți adolescenți și tineri. Generația noastră le lasă lor o datorie. Și uneori le lăsăm conștient datoria asta, iar ei vor trebui să repare toate problemele care decurg din ea”, spune Alin Ușeriu. (Foto: Facebook Tășuleasa Social)

Citește mai mult

Carmen Avram, BEC - Inquam Photos / Octav Ganea

„Erau fericiți că ajunseseră acolo, doreau să facă ceva. Și din față erau ăia, ca la Hollywood, cu ventilatoare, cu...să îi oprească din a avansa”. (Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea)

Citește mai mult