„Ne pare rău că ne-am întors în România?...” După 9 luni de la revenirea în București, o familie de „diasporezi” își face un bilanț la rece

(Foto: Guliver/Getty Images)

În martie anul trecut scriam un articol aici despre viața noastră în străinătate și despre dorința noastră de a ne întoarce în țară. Întrebarea vieții noastre de atunci a primit un răspuns: ne-am întors în România, am ales stresul și implicarea în detrimentul traiului confortabil, dar mediocru. Iată-ne, așadar, în noiembrie 2018, întorși la București deja de 9 luni. Am decis să împărtășesc și experiența de a fi înapoi aici, pentru a nu lasa povestea noastră să fie, în mod fals, unilaterală.

Inițial voiam să scriu care sunt diferențele între ce ne-am imaginat și ce am trăit de fapt. Însă, recitind articolul trecut, sunt surprinsă să constat că nu există atât de multe diferențe. Am identificat atunci corect principalele coordonate a ceea ce urma să trăim. Sunt, totuși, niște diferențe de nuanță pe care o să le detaliez în cele ce urmează.

Să începem cu banii. Deși, raportat la nivelul de trai, aici câștigăm mai mult decât în străinătate, totuși trăim mai prost. Ne-a fost greu să identificăm motivul, cred că explicația reală stă în noțiuni de economie pe care noi nu le stăpânim foarte bine. Însă, parte din explicație este faptul că în București trebuie să plătim preț de lux pentru un trai mediu. Ca să putem locui într-un apartament comod, amenajat cu gust și utilat corespunzător, plătim un preț corect, însă foarte mare raportat la posibilitățile unui român de rând. Ca să îmi pot duce copilul la o grădiniță de calitate, care să corespundă cu standardele noastre educaționale, din nou, plătim un preț relativ foarte ridicat, deși corect. Orice procedură medicală o facem la privat, așadar se mai duc bani (mulți) și acolo. Una peste alta, avem multe cheltuieli ridicate pe care suntem obligați să le facem din lipsă de alternative de calitate mai ieftine, sau chiar gratis, dacă vorbim despre educație sau servicii medicale. Nu vă imaginați că locuim într-o vilă cu mezanin. Stăm într-un bloc de după 1990 într-o zonă relativ centrală. Grădinița nu este una bilingvă sau internațională, este doar o grădiniță bună. Nu depășim, așadar, granița normalității noastre în nici una dintre ariile în care plătim preț de lux. La sfârșitul lunii, rămânem cu senzația că nu obținem de pe urma resurselor noastre nici pe departe cât am fi crezut.

Un alt aspect important pentru noi era implicarea noastră în societate. Când ne-am întors eu eram pregătită să mă înscriu într-un partid politic și să pun umărul la schimbarea României. Între timp, după discuții cu membri ai partidului respectiv, am constatat că nu pot dedica atâta timp cât ar fi nevoie pentru așa ceva pe bază de voluntariat. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată, dar majoritatea oamenilor care fac parte din partidele pe care noi le vrem în parlament, muncesc enorm de mult și fac un sacrificiu personal imens, gratis! Mulți nu sunt parlamentari sau consilieri și nu primesc un salariu pentru munca lor. Mulți se dedică pro-bono și își petrec duminicile discutând problemele României, pentru ca apoi să își vadă proiectele, rând pe rând, spulberate în parlament de niște mâini ridicate în cor cu degetele mari în jos. Am decis că eu nu sunt pregătită să fac asta momentan. Nu îmi permit, în primul rând, eu trebuind să îmi câștig pâinea ca să pot susține cheltuielile de care vorbeam mai devreme și să cresc și un copil mic care are nevoie de mine duminica. Așadar, am rămas până la urmă la a mă implica doar ieșind în stradă și făcându-mi treaba bine astfel încât să îmi ajut semenii, măcar la nivel individual. Atâta pot, deocamdată.

Mai scriam eu, în martie 2017, despre teama noastră că cel mic va avea o identitate națională confuză. Ei, surpriza aici este că și noi avem o identitate națională confuză. Întrebați-mă cu care dintre semenii mei români mă identific eu și nu o să știu să vă răspund clar. În ultima vreme am un sentiment intens de disconfort atunci când ies din casă. În trafic, știm cu toții, agresiunea atinge cote de neimaginat. În instituțiile publice este o atmosferă tensionată în care certurile se iscă de la orice. La supermarket sau la mall este, parcă, o goana nebună după lucruri materiale goale de sens în care se angrenează atâția oameni, încât nu mai poate fi relaxant să mergi la cumpărături. Ultima dată când am fost la un protest am primit gaze lacrimogene. Explicația pe care o găsesc stă în dezbinarea noastră că popor, care are la baza lipsa unei identități comune. Noi nu știm exact ce trăsături ne face români pe toți deodată, la care aspecte fundamentale ale culturii noastre să ne întoarcem în vremuri grele. La modul cel mai sincer, nu știu ce trăsături românești doresc să transmit mai departe copilului meu. Ce aspecte ne definesc ca nație? Care sunt mecanismele noastre de apărare la nivel de societate? Eu una nu știu, iar transmiterea fără conștiință a acestor aspecte înseamnă și transmiterea acelora nesănătoase mai departe către copiii noștri.

Sunt și aspecte complet neluate în calcul, toate având legătură cu riscurile pe termen mediu-lung la care ne expunem. Cutremurele, poluarea din București, insalubritatea spitalelor pe care nu o poți evita dacă ești implicat într-un accident sau o situație mai gravă, ce se întâmplă cu educația copilului după terminarea grădiniței și multe altele. Aceste riscuri sunt o consecință a faptului că în România actuală nu există protecție. Pe termen lung, echilibrul vieții noastre poate fi complet distrus la orice situație unde nu ne putem descurca singuri. Nu are cine să vină să ne protejeze, deși sunt multe părți ale sistemului care ar avea această obligație. Asta o știu cel mai bine victimele de la Colectiv și familiile lor.

Așadar, am luat decizia corectă?

Am aflat, totuși, câteva lucruri de când ne-am întors. În primul rând, nu există decizia CORECTĂ. Nu există o alegere care să îți aducă numai bunăstare, sau care să te facă să te simți bine mereu. Lumea și viața sunt alcătuite din polarități, mereu vor exista două fațete ale aceleiași monede. Asta este o chestiune de acceptare pură. Decizia de a ne întoarce aici aduce cu sine multe probleme și dezamăgiri, însă a fost decizia bună la momentul respectiv. Schimbarea nu este o opțiune, este inevitabilă, așa că asumarea ei rămâne singură decizie personală.

Apoi, uitându-mă în urmă, s-a schimbat tonul cu care vorbesc. Am domolit înflăcărarea. Am calmat dorul. Am diluat îndârjirea cu care îmi apărăm decizia de a mă întoarce aici. Cu alte cuvinte, m-am mai maturizat puțin și sunt recunoscătoare pentru asta. Era nevoie, în drumul nostru, de acest pas. Legătura noastră cu România nu era una asumată de la un nivel de adult. Eram prinși într-o relație toxică în care noi speram, ea ne dezamăgea mereu, însă noi nu puteam renunța la speranță. Nici acum nu am renunțat, însă acum, speranța nu mai este cea a unui copil care vrea să creadă în Moș Crăciun, deși până și părinții i-au spus că nu există. Acum putem spera cu ochii deschiși, simțindu-ne liberi să ne protejăm pe noi de abuzuri dacă este nevoie. Chiar dacă asta înseamnă să mai plecăm o dată. Abia din punctul ăsta de pornire cred că pot fi utilă României.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp