Foto: Guliver Getty Images
- Hai, tati, fă și tu la roată, că nu ai mai făcut ceva cu mine de când aveam 4 ani! îi spune băiatul, care acum are 10 ani, tatălui său, odată făcută invitația, de către mine, să participe și el la ora de olărit.
- Să știți că, la noi la atelier este o regulă, spun eu. Fiecare părinte care își aduce copilul la olărit beneficiază de o jumătate de oră de olărit, gratuit. Motivul pentru care facem asta este ca să nu uitați să fiți creativi, o calitate atât de utilă și în viața de zi cu zi de altfel, ca să vă relaxați, pentru că olăritul oferă momente de relaxare profundă și nu în ultimul rând, ca să petreceți timp cu copiii dumneavoastră, am continuat eu să îi spun tatălui lui M.
-Ah, nu, nu, nu! Am venit doar cu M. Eu am altceva de făcut, spune tăticul luat prin suprindere.
- Hai tati, fă și tu! Te rog... spune M., luându-l în brațe.
- Puteți face acum sau altădată. De făcut oricum trebuie să faceți, altfel următorul atelier vă va costa dublu, am continuat eu zâmbind.
Bineînțeles că era o glumă. Știam cu toții. Însă ideea era alta. Ca tatăl să participe la olărit împreună cu M. Măcar o dată.
- S-ar putea să vă placă mai mult decât credeți, am spus.
M. nu contenea să se roage de tatăl lui să rămână să facă împreună cu el la roată.
- Bine, haideți că fac și eu, se decide tatăl.
Bucurie mare pe fățuca lui M., zâmbete largi pe fețele noastre, ale celor mari.
Fac asta din ce în ce mai des, invit părinții să lucreze și ei. Să facă ceva cu mâinile. Să petreacă timp cu cei mici. Să uite o jumătate de oră, o oră, de grijile oamenilor mari, și să se joace. Terapie, bucurie și împlinire sufletească în același timp.
Am observat că sunt cam trei - patru categorii de părinți. Cei care vin, își lasă copilul și se întorc când se termină atelierul. Cei care vin și lucrează efectiv împreună cu copiii lor. Cei care vin cu copiii și în timp ce aceștia lucrează ei stau separat și fac altceva „de-al lor”, iar atunci când cel mic zice „Uite ce am făcut” își ridică ochii și spun „Bravo”, apoi continuă cu ceea ce făceau. Și mai sunt și alte subcategorii. Cei care câteodată rămân, alteori pleacă. Și atunci participă sau doar sunt observatori. Cei care rămân și îi tot zic copilului cum să facă, ce să facă, să stea potolit, să fie atent, „să nu mai vorbească”, să facă cu verde, nu cu roșu, că doar copacul este verde. Cei care fac echipă și îi dau celui mic libertatea de a face lucrurile așa cum crede el. Și mai sunt alții care fac din toate cele de mai sus.
Și motivele pentru care rămân sau pleacă sunt diferite. Unii rămân din dorința de a ști ce se întâmplă la respectivul atelier, alții pentru că pur și simplu nu și-au lăsat niciodată copiii singuri, alții pentru că vor să petreacă timp cu cei mici, alții pentru că cei mici nu se descurcă singuri – sau așa cred ei. Unii pleacă pentru că au treabă, alții pentru că vor să se bucure și ei de o oră doar pentru ei și așa mai departe.
Se vorbește atât de mult despre a petrece „timp de calitate” cu copilul nostru. Se mai vorbește despre faptul că, părinți fiind, avem totuși nevoie de un timp al nostru, noi cu noi, noi cu partenerul, noi cu prietenii etc. Întrebarea pe care cred că și-o pune orice părinte conștient este cum să facă să să le îmbine pe toate, în viața asta care este atât de „pe grabă”. Cum să facă cu tot hei-rup-ismul zilelor noastre și eventual fără se simtă vinovat, să aibă timp și pentru el și pentru copil.
Dacă așteptați o reteță, nu o să v-o dau, pentru că nu cred că există una. Este vorba despre fiecare dintre noi și despre alegerile pe care le facem. Este vorba despre ceea ce este important pentru noi, într-un moment sau altul al vieții, despre căutarea acelui echilibru despre care se vorbește atât de mult.
Eu astăzi am ales, după o zi întreagă de lucru, să rămân la atelier și să scriu, fără să mă simt vinovată, chiar dacă copilul meu, Ana, este acasă. Alteori aleg să încui ușa atelierului, chiar dacă mai sunt lucruri de făcut, și lucruri sunt mereu de făcut, și să mă duc cu Ana să mâncăm o prajitură și să vorbim vrute și nevrute. Uneori îi explic care este părerea mea, viziunea mea asupra unui lucru sau tehnica necesară ca să realizeze ceva, iar alteori o las pe ea să descopere sau să facă pomul roșu dacă vrea, pentru că ea știe foarte bine că de fapt este verde. Și, mai important decât orice, îi dau voie să experimenteze, să greșească, să descopere cum îi place. Uneori cu ea, alteori doar ea, ca să își câștige independența și încrederea că poate și singură.
E greu? E ușor? Cert e că de fiecare dată este altfel...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.