Foto: Profimedia
„Aș vrea să știu ce treabă ai tu cu soțul meu!”
O, Doamne, mi-am spus. Urma să fie o conversație penibilă. Aveam 5 apeluri ratate de la Mama lui X. Nu mai sunam înapoi, dacă știam, dar chiar nu aș fi avut cum să ghicesc ce mă aștepta. Era o mămică pe care o știam vag pentru că fetițele noastre se joacă uneori împreună pe afară. În ultimul an, fiindcă viața socială a copiilor a fost foarte săracă, adică s-au urcat pe pereți stând în casă, și cum fetițele noastre se înțeleg foarte bine, aranjasem cu Tatăl lui X să ne întâlnim în parc de vreo 3 ori, să se plimbe împreună cu bicicletele. De trei ori în cursul unui an. Nu știu cum îl cheamă, i-am salvat numărul cu Tatăl lui X. L-am văzut cu mască, probabil nu l-aș recunoaște fără. Conversațiile noastre erau mereu despre vreme și școală online. Vremea a fost imprevizibilă, iar școala online e un subiect inepuizabil! Doi părinți plictisiți care nu au în comun decât că au copii de aceeași vârstă. Clasic.
Telefonul acestei femei mă surprindea deci total. Fac conversații pe bancă în parc cu mămici, tătici și bunici, pe majoritatea îi știu doar din vedere și unora le salvez numărul pentru că ai noștri copii își doresc să țină legătura și pe Whatsapp și nu au încă propriile telefoane. Așadar, am agenda populată de vreo 15 Mama lui Cutare, Tatăl lui Cutare și Bunica lui Cutare. Până atunci, nimeni nu mă mai acuzase de relații necuviincioase cu tătici sau bunici, după un schimb de rețete în parc. Ce se întâmplase? Cum apărusem eu ca subiect de discuție între ei sau motiv de îngrijorare și gelozie? Presupun că i-a căutat în telefon și a înțeles greșit ceva... De fapt, nici nu voiam să știu. Nu avea nicio legătură cu mine.
„Nu înțeleg întrebarea. Cred că ar trebui să vorbești cu el.” Mi-am păstrat calmul, am încercat să o lămuresc că este o mare neînțelegere, că nu a existat niciun eveniment care poate fi interpretat ca nepotrivit, că de fapt abia ne cunoaștem, că este ridicolă orice supoziție în direcția unei relații, că nici nu îi știu prenumele sau altceva în afara faptului că are o fetiță de aceeași vârstă cu a alei mele. Oricum, răspunsurile de la el ar fi trebuit să vină, nu de la mine. Ce explicații îi datoram eu? La un moment dat, mi-a spus că eu, „ca femeie”, nu ar trebui să vorbesc cu bărbați. Ca om, am fost foarte jignită. Și mi-a fost milă de ea din cauză că gândește așa. I-am zis că eu ies din casă neînsoțită, vorbesc cu cine doresc, lucrez, votez, trăiesc în 2021. Conversația s-a încheiat decent, până la urmă, dar eu m-am justificat și aproape că m-am scuzat, deși nu am greșit cu absolut nimic, doar ca să scap mai repede de apelul stupid. Simțeam că risc să fiu victima unei avalanșe de amenințări și înjurături. Ce porcărie!
Mesaje citite de partener, circ pe stradă, mașini vandalizate, revenge porn, cam asta e lumea în care ne învârtim noi dacă ne îndrăgostim. Abuzul e văzut ca o dovadă de iubire, gelozie „sănătoasă”, „firească”. Atitudinea proactivă, acest mod de a apăra cu semeție relația, ca un oștean cu sulița în mână, agresând verbal sau fizic tot felul de persoane, pe partener sau pe diverși care pot prezenta un pericol, este un model cu care ne-am obișnuit atât de mult încât nici nu ne mai șochează. Vedem abuzuri la fiecare pas, până când nici nu le mai observăm.
2 din 3 adolescenți spun c-au fost martori la o scenă de violență fizică și/sau verbală într-un cuplu de vârsta lor. Asta spune o cercetare făcută de Fundația Friends for Friends pe care am citit-o mai demult și mi-a rămas în minte. 32% dintre fete și 28% din băieți recunosc că persoana cu care au fost sau sunt într-o relație le-a citit mesajele de pe telefon. Lucru iertat și scuzat de faptul că „Nu aveam nimic de ascuns.” Of.
Copiii noștri copiază modelele pe care le văd. Mai toată lumea a trecut printr-o telenovelă: iubiți sau iubite geloase care au făcut scene în public, „stalkeri” care urmăresc luni bune după o despărțire, amenințând cu terminarea bruscă a vieții, adultere desfășurate fără jenă sub ochii colegilor sau ai altor martori care dezbat amuzați chestiunea pe la colțuri...
Ne ținem cu dinții de relații, oricum ar fi ele, dependenți de parteneri în toate felurile posibile: emoțional, material, financiar, și îngroziți de riscul de a fi abandonați. Frica ne curge în vene, fără să mai lase loc pentru alte emoții și sentimente. Umilim și acceptăm să fim umiliți, jignim și acceptăm să fim jigniți. Urlăm pentru că nu știm să vorbim.
Cine suntem noi, independent de relație? Suntem fericiți? Împliniți? Ne-am găsit un sens, un obiectiv? Ce loc ocupă relația în viața noastră? Ne cunoaștem partenerul, suntem văzuți, cunoscuți, apreciați? Iubim, suntem iubiți? Nu ne punem noi întrebări, avem certitudini. Definiția ignoranței.
Lipsa acută de educație a românilor se reflectă și în analfabetismul relațional, în „dragostea cu de-a sila” pe care ne încăpățânăm să o obținem, în toxicitatea cu care ne complăcem acasă, scandaluri și râuri de lacrimi și nicio comunicare reală.
Articol publicat pe Andressa.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.