„Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”

Foto Inquam Photos / Eduard Vînătoru

Era să spun că s-a născut din spuma mării, dar apropierea lui de zeița frumuseții ar fi cel puțin deplasată. Mai degrabă, aș zice că a apărut din retortele sulfuroase ale KGB-ului, sub diferitele lui reîncarnări. Oricum, Călin Georgescu a apărut de nicăieri și a devenit fulgerător câștigătorul turului I al alegerilor prezidențiale din România și, pentru mulți din cei care l-au votat, marele vis de mai bine al națiunii.

Am ascultat unele din declarațiile cetățeanului. Nu mă pricep la psihiatrie, așa că nu pot să le cataloghez în vreun fel. Nu mă pricep nici la psihologia maselor, așa că îmi este foarte greu să deslușesc cum anume un neica nimeni a ajuns să vrăjească milioane de alegători români, dintre care cel puțin o parte continuă să îl privească de parcă ar fi un al doilea Mesia pe pământ (asta până când îl dă la o parte pe celălalt și devine el singurul Mesia).

Totuși, nu am avut nevoie de prea multe investigații pentru a descoperi că CV-ul pe care îl prezintă este mincinos de la un capăt până la altul. Omul nu a făcut niciodată parte din Clubul de la Roma, ci a fost doar un funcționar plătit al Asociației Române pentru Clubul de la Roma; nu a lucrat pentru ONU, ci doar pentru o fundație privată, înființată într-un sat din Elveția în 2014; nu a existat vreo legătură între familia lui Georgescu și aceea a lui Nicolae Iorga ș.a.m.d.. Sunt de părere că unele din declarațiile sale, cum ar fi, de exemplu, cea de avere, îndeplinesc condițiile pentru a fi tratate drept fals în acte publice și a fi sancționate conform legii. Dar nu sunt nici istoric nici jurist, așa că nu voi merge mai departe în a discuta aceste lucruri.

Eu sunt economist și, din această perspectivă, aș vrea să comentez unele dintre afirmațiile cetățeanului, mai cu seamă că ele ar putea gâdila în mod plăcut coarda sensibilă a unor oameni cu mai multe frustrări și mai puțină înțelegere a lumii în care trăim.

Aș începe mai întâi cu locul cu totul special pe care îl ocupă România în lume. Dacă citim ceea ce spune cetățeanul, noi suntem un fel de centru al Universului, viitorul omenirii este legat de minunile care se vor întâmpla în țara noastră după ce el va ajunge președinte. Desigur, realitatea este mult mai prozaică. Populația României este 4,2 % din populația Uniunii Europene și 0,24% din populația lumii. În privința economiei avem numai 1,9% din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene și 0,33% din PIB mondial. Aceste cifre ar trebui să ne liniștească în privința poziției privilegiate pe care o avem în lume. Iar dacă cumva, Doamne ferește, cetățeanul ajunge președinte și chiar reușește să pună în practică elucubrațiile care îi formează programul politic, țara noastră nu ar fi privită decât ca ceea ce ar fi: un ospiciu la scară națională. 

Să trecem acum la unul din punctele cheie ale programului economic al cetățeanului. Acesta nu a fost formulat cine știe când, în așa fel încât el să poată pretinde senin că nu am înțeles noi ce a vrut el să zică. Într-un interviu dat zilele trecute publicației Politico el arată, cu subiect și predicat, că intenționează, nici mai mult, nici mai puțin, decât să naționalizeze mari companii românești, aflate în prezent în proprietatea unor mari investitori străini. Voi desluși ce înseamnă asta și care ar putea fi impactul, nu dacă trece la aplicarea acestei idei, ci dacă doar o enunță de la înălțimea funcției de președinte al republicii.

Naționalizarea este un concept foarte seducător. A avea mari părți ale economiei în proprietatea statului poate atrage atâtea beneficii, că nici nu suntem în stare să le enumerăm pe toate. Profiturile ar inunda veniturile statului, până într-atât, încât nici nu ar mai trebui să muncim, ci doar să privim cum bogățiile sunt la dispoziția noastră. Este o utopie care a dus la unul dintre cele mai tragice experimente sociale: comunismul. Proprietatea statului nu atrage nicidecum administrarea mai bună a economiei, ci dimpotrivă: ineficiență, dezinteres, corupție. Nicio țară de pe fața Pământului care a încercat să aibă economia în proprietatea statului nu a avut vreodată un rezultat economic cât de cât acceptabil. Îmi vine acum în minte un singur exemplu, Venezuela – o țară ultra bogată în petrol, care ar putea avea un nivel de dezvoltare ridicat, dar este de fapt în genunchi, după naționalizarea companiilor petroliere.

Dar de fapt nici nu trebuie să mergem atât de departe. Țara noastră are experiențe extraordinare cu privire la funcționarea unor mari companii înainte și după privatizare. Sidex Galați înregistra în fiecare ani pierderi de ordinul zecilor de milioane de euro. După privatizare a fost restructurată de noul proprietar, ArcelorMittal, devenind o întreprindere profitabilă, care contribuie cu impozite și taxe la bugetul statului. Dar cazul cel mai elocvent îl reprezintă Petrom – o companie de stat care, de asemenea, avea pierderi de ordinul zecilor de milioane de euro pe an, care erau acoperite din bani publici. După privatizare și ca urmare a restructurării, OMV Petrom a obținut un profit, încă din primul an de funcționare, de un miliard de euro, ceea ce înseamnă mai mult decât prețul plătit de investitor pentru întreaga achiziție. În locul dividendelor, statul român ar fi continuat să plătească din greu, din bani publici, pierderile pe care le acumula an de an întreprinderea de stat. Acesta o fi visul de aur al noii Românii prefigurat de cetățeanul Georgescu?

Să trecem însă peste considerațiile generale și să admitem că, datorită harului divin al cetățeanului, administrarea întreprinderilor naționalizate va deveni impecabilă, iar profiturile vor continua să crească. Rămâne însă întrebarea: cu ce bani ar putea răscumpăra statul român companiile privatizate? Valoarea de piață a acestora, după restructurare și eficientizare, este de multe ori mai ridicată decât a fost ea în momentul privatizării. Așa încât companii care au fost vândute acum 10-20 de ani pentru sume care, să spunem, ar totaliza 2-3 miliarde de euro, ar putea valora acum de 10 ori mai mult. De unde ia statul român câteva zeci de miliarde de euro pentru a naționaliza aceste companii? De pe piața de capital internațională? Nu aș sfătui pe nimeni să își țină respirația până când se găsesc acești bani. Voi reveni puțin mai jos asupra subiectului.

Ar mai exista și scenariul că Moscova va finanța visele favoritului ei în alegeri. Asta este încă și mai puțin probabil decât primul scenariu. Moscova poate susține politici care să destabilizeze o țară a Uniunii Europene cu cel mult câteva sute de mii, hai, milioane, de euro, dar nu ar avea de unde să plătească zeci de miliarde de euro, și de altfel, nu ar avea niciun interes să o facă. Obiectivul politic al Moscovei nu este acela de a face experimente costisitoare în alte țări, este suficient să le destabilizeze și apoi să aștepte liniștită desfășurarea evenimentelor. Așa încât nici această sursă de finanțare nu există.

Ca urmare, renaționalizarea companiilor vândute de statul român nu poate în mod obiectiv să fie realizată. Ar rămâne doar o discuție referitoare la impactul pe care o asemenea năstrușnicie, pornită nu de la un personaj care nu are toate țiglele pe casă, ci din fruntea statului român, le-ar putea avea. Iar lucrurile nu stau deloc prea bine nici aici. Dificultățile post-pandemie, la care s-au adăugat politici cu totul neraționale ale guvernelor române din ultimii ani, au condus la o creștere extraordinar de mare a deficitului public din fiecare an și, ca urmare, a datoriei publice totale. Nevoia de finanțare a statului român numai în acest an reprezintă circa 13,3% din PIB; în fiecare lună ne împrumutăm cu aproape patru miliarde de euro doar pentru echilibrarea bugetului curent, fără a adăuga cheltuieli excentrice, cum ar fi cele pentru renaționalizare.

Piața mondială nu privește foarte favorabil această stare de lucruri. Da, încă reușim să finanțăm datoria publică. Dar dobânzile pe care le plătim pentru aceasta sunt cele mai mari din Europa, iar ele cresc pe măsură ce veștile din România sunt mai preocupante. În data de 4 decembrie randamentele titlurilor de stat cu maturitate la 10 ani sunt nu mai puțin de 7,42% pentru România; în 13 noiembrie ele erau de 6,8%, dar piaţa este tot mai neliniştită de perspectivele României (în acest moment doar Ungaria plătește dobânzi mai apropiate, adică 6,42 %, nivel care reprezintă penalizarea din partea piețelor, ca urmare a politicilor promovate de guvernul de la Budapesta). Spre comparație, Cehia plătește 3,92 %. România are, de altfel, cel mai scăzut rating de țară din Uniunea Europeană, BBB-, care este la un singur pas de cel “nerecomandat investițiilor”. Menținerea “investment grade” și accesul, chiar mai scump, la piețele internaționale se explică prin apartenența la Uniunea Europeană și programele de finanțare de mare amploare pe care Uniunea le acordă României. Doar că acestea nu vin orice s-ar întâmpla în politica românească. Recent, Comisia Europeană a anunțat supendarea pentru 6 luni a PNRR în Bulgaria, ca urmare a întârzierii programelor de restructurare la care țara s-a angajat și există riscul ca sumele să nu mai fie deblocate. Aceasta este evident o veste foarte proastă pentru Bulgaria, dar nevoia de finanțare a acestei țări este cu mult mai redusă decât a României, în condițiile în care finanțele publice ale țării vecine nu sunt nici pe departe atât de dezechilibrate ca ale României. De aceea, simplul anunț că România ar intenționa să renaționalizeze întreprinderi privatizate ar conduce la oprirea finanțărilor din resurse ale Uniunii Europene. Poate cineva să-și imagineze ce s-ar întâmpla a doua zi după un asemenea anunț cu accesul României la piața financiară internațională? Eu, unul, nu vreau să mă gândesc la un asemenea scenariu apocaliptic.

… În anul 1941 Bertold Brecht scria o satiră neagră, intitulată “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”. Piesa este localizată imaginar în Chicago, iar eroul principal este un gangster. Referirea la situația din Germania de după venirea la putere a naziștilor este mai mult decât transparentă. Deși a văzut lumina scenei abia în 1959, piesa lui Brecht a avut mare succes și ea a rămas până azi un semnal care arată fragilitatea lumii în care trăim. România anului 2024 este doar la un pas de o evoluție dramatică, ce ar putea avea consecințe teribile pentru multă vreme de acum înainte. Sper ca societatea să găsească forța de a nu se lăsa amăgită de cântecul de sirenă al unui personaj patologic, iar apoi să poată corecta în timp erorile teribile în plan politic care au făcut posibilă ascensiunea personajului. Dar primul pas va fi duminică la vot.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp