Dupa o scurtă vacanță, m-am întors, de la părinți, acasă. Lumea e aceeași, dar are noi perspective. Am ajuns să discut cu ai mei, consumatori mari de TV, despre politică și partide. Marea durere a „prăpastiei dintre generații”. Am constatat că nu e doar una între generații. Acum e și între diverse media, între diferite surse de informare.
Mi-am adus aminte că prieteni de vârsta mea îmi spuneau că ei refuză să se uite la televizor. Chiar dacă au unul, stă închis. Refuză cu înverșunare să se uite la știri. Pentru ei, televizorul a devenit „o sursă de îndobitocire”, în contrast cu internetul, care ne dezvăluie de fapt, „adevărul despre lume”.
Mă aflu printre cei puțini din generația mea pentru care facultatea a fost minunată. Nu doar ca perioadă a vieții, ci și ca proces educațional. La mass-media, am învățat cum funcționează manipularea de masă și de ce-urile din spate. Deprindere cu care mă joc și astăzi. Îmi place să mă uit din când în când la știri. La televizor. Nu mult, că nu suport emoțional să trec peste sfertul de morți și răniți. Dar mă străduiesc. Totuși, nu mă uit suficient. Cu toată „experiența”, am fost surprinsă că n-a câștigat Hillary sau că Brexitul s-a întâmplat cu adevărat.
Discutând cu ai mei despre guvernul actual și opțiunile de vot, am descoperit că avem păreri diametral opuse. De data asta am ales să nu mă cert, să nu le spun că au o părere fundamental greșită, deși asta credeam.
Pentru că - mi-am dat seama - nu e neapărat vina lor. Cum nu e neapărat vina mea să cred ceea ce cred. Pur și simplu ce aud ei că se spune la TV - nu contează canalul - este uneori diametral opus față de ceea ce citesc eu pe facebook sau pe platformele online.
Când am dat-o pe politică, părinții mei mi-au explicat cu argumente că cei de la PSD sunt personajele pozitive, iar tehnocrații sunt răi. De ce? Pentru că așa spune la televizor.
Cineva care nu îmi cunoaște părinții ar putea spune că sunt niște oameni care se lasă spălați pe creier și care nu știu să gândească pentru ei. Ei bine, nu e cazul. Părinții mei sunt oameni cerebrali, care își câștigă pâinea la fel de onest ca oricare dintre noi. Nu sunt și nu au fost niciodată parte din acel sistem. M-au crescut cu cele mai curate și sănătoase principii. Și am mare încredere în puterea lor de discernământ între bine și rău.
Cu siguranță că experiențele noastre de viață diferă, precum și o parte din setul de principii și valori pe care eu mi le-am construit după ce am părăsit Fălticeniul. Dar una peste alta, sunt oameni pe care te poți baza. Și cu toate astea, avem păreri diametral opuse.
I-am gâdilat, de la Nicușor Dan, la Monica Macovei, să-i văd cum tresar și ce argumente contra au pentru fiecare. Ceea ce mi-este clar este că existau. Acele argumente existau, erau lucruri valide și incontestabile.
Lumile noastre diferă mult.
Am citit multe explicații după ce a câștigat Trump alegerile. Există o dezbatere întreagă dacă Facebook este sau nu o agenție de presă – conflict la care Mark Zuckerberg nu cred că s-a gândit prea mult când a început povestea asta.
Cert e că trăim într-o bulă, pe care internetul ne-o securizează la fel de bine cum posturile TV securizează interesele unui partid sau altul.
Să crezi că tu trăiești și crezi în ceea ce trebuie, informându-te doar de unde îți place, sau lăsându-l pe tata Facebook să-ți scurgă în newsfeed doar știrile care o să-ți placă, e cam la fel de grav cu să te uiți doar la un singur post de știri.
„Ai noștri” nu sunt mai deștepți decât „ai lor”. Au pur și simplu alte interese. Poate că „ai noștri” vor să schimbe ceva, în timp ce „ai lor” vor doar să mimeze, dar în marea aparență, procedează la fel.
Nu cred că această țară, plecând de la cititorul de Republica, Monday Memo si DOR și terminând cu vestitul și prea-apreciatul de zilele astea Celentano – nu ca personaj dintr-un serial, ci ca personaj colectiv al realității noastre –, va schimba ceva până nu va refuza să stea pe modul automat și va începe să se informeze din alte surse. Să vadă care e adevărul celorlalți, nu doar al lui.
Singurul vers cu care rezonez din „poezia lui Celentano”
Legat de poezia lui Celentano, cred că „asta e, ăștia suntem” este un mod de viață. Aș fi curioasă să-i număr cuiva de cate ori zice „asta e” într-o zi. E o resemnare care merge dincolo de cât ar trebui. Bineînțeles, sunt lucruri pe care nu le poți schimba și care te afectează. Dar expresia e folosită și în legatură cu lucruri care stau în putința omului să le schimbe. În cazurile astea, un „asta e” te absolvă de orice responsabilitate, chiar și acolo unde poți să intervii.
Apoi avem atitudinea ușor deprimantă, în care sunt înșiruite părțile negative din țara asta. Totul e rău, totul merge prost. Cu această jelanie nu sunt de acord. Nu neapărat că ceea ce spune ar fi fals, dar e incomplet. Nu mai avem echipă de fotbal, nu mai avem gimnastică, zice Celentano. Dar suntem foarte buni la tenis, suntem buni la handbal feminin. Nu noi ca țară, dar o echipă sau niște oameni din România sunt. Pentru fiecare vers plâns al lui Celentano, putem găsi un răspuns optimist sau un răspuns constructiv. Care merge înspre acțiune, în loc să meargă înspre resemnare.
Pe la final există și un zvâc de supărare - cu care rezonez - , „nu-i mai las să te fure”, dar care se încadrează în același set de cuvinte pe care le arunci fără să te ridici de la masă, ori să lași paharul jos din mână. Cred ca mulți oameni au fost emoționați de poezie pentru că se identificau cu durerile înșiruite. Ceea ce nu e rău. E mai rău dacă atitudinea din poezie e atitudinea oamenilor în (in)acțiunea lor de zi cu zi. Un negativism dus în patetic și multă resemnare.
„Toți fură... ăștia suntem?!”
Revenind la povestea cu bulele formate de diferite media, părinții mei, consumatori de TV, au credința asta, că nu se poate schimba mare lucru. Împărtășesc cu Celentano credința că politicienii vor fura, că „ăștia suntem”. În același timp, sunt oameni raționali, cu care pot vorbi dincolo de ce au vazut ei la TV, despre așteptările și nevoile lor. Așa ieșim din „bula Celentano” într-un spațiu de acțiune. Un spațiu în care reacționăm la ce ni se întâmplă și alegem să găsim și soluțiile, nu doar problema.
Când vom începe, organic, să căutăm alte adevăruri decât cele de care suntem deja siguri, cred că vor începe de fapt adevăratele dezbateri.
Pentru că lumea nu se împarte între deștepți și proști, între oameni muncitori și cei asistați social, între new wave și cei care acceptă găleata și uleiul. Universul nostru e mult mai dinamic de atât. E ușor să îi bagi pe toți în cutiuțe și să le pui etichete pe frunte. Au comunismul în sânge, sunt socialiști convinși, au peste șaizeci de ani, n-ai ce să le mai faci. „Ăștia suntem”. Doar că nu e asta soluția. Atunci se produce o segregare care nu ajută pe nimeni. Se produce doar o creștere lină.
Creșterea adevărată ar fi să ne întelegem între noi. Să ne facem curaj să ne dezvăluim fricile și să vrem să îi cunoaștem și pe ceilalți. Să ne informăm, să îi ascultăm și să avem răbdare să vorbim, chiar dacă va dura mai mult și, la început, vom avea impresia că trăim în lumi diferite.
Și să nu mai plecăm de la credința că noi deținem adevărul absolut, ci să ne modelăm un adevăr împreună. Noi, cei încă tineri și nealterați de resemnare, care încă mai avem părinți, bunici, rude de toate vârstele, să încercăm să le explicăm ce vrem noi de la lumea noastră, poate găsim un compromis. Un compromis într-un țel spre care să luptăm împreună.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca și pe Celentano, nici nu realizăm faptul că românul mai are ceva care-l caracterizează până-n măduva oaselor: este un fin psiholog și un fin observator. Și nu e de mirare că dincolo de un talent scriitoricesc neîndoielnic, autoarea este un autentic „Celentano”, (deși are un alt mod de... „lamentare”) ajungând la un invariabil „asta e, ăștia suntem, și de bem, și de nu bem!”
Această resemnare, NU ne absolvă de responsabilitate, deși facem destul haz de necaz când descoperim în jurul nostru multi „Dorei”... Pe deja popularul „Dorel” îl asociem cu prostia sau lipsa de inspirație, dar haideți să fim sinceri: chiar dacă-l tolerăm, nimeni nu-l caută și nu-l dorește în echipa lui. Deci suntem pe deplin conștienți să delimităm progresul de fatalitate. Cu politica din păcate nu merge așa. Adică se întâmplă acel fenomen ciudat pe care-l întâlneam pe la La Fontaine sau Topârceanu: și Ion și Gheorghe și Vasile, și Nicolae, odată intrați în echipa lui Dorel, devin subit „Dorei”, nu neapărat fiindcă asta își propun inițial, ci fiindcă sunt pe de o parte constrânși să se dorelizeze, iar pe de alta se obișnuiesc cu „mirosul” și ajung să nu-l mai considere „respingător”. Tocmai de aceea tot românul simte nevoia să spună cu toată responsabilitatea și năduful: „Asta e!” Nu ca o fatalitate, ci ca o ciudățenie tipic românească, fiind conștient că, el însuși, oricât s-ar crede de Gheorghe sau Ion sau Vasile, odată ajuns acolo, s-ar transforma în Dorel. Iar cine nu recunoaște asta, mă tem că n-a înțeles mare lucru din politica românească. Orice susținere politică cere fonduri. Emoția se pierde pe drum, iar dragostea trece prin stomac!... Partidele ridicate pe emoție, nu pot rezista într-o politică perversă!!!
Da! Soluția finală ar fi să ne înțelegem între noi, nu ca la o împărțeală a prăzilor, ci a responsabilităților și a bunului simț, care chiar este pe alocuri (un astfel de bun-simț eu unul cred că l-am sesizat la Cioloș, dar tot nu sunt sigur dacă are vreo legătură cu Soros pentru care am o aversiune totală).
Și... nu știu dacă ar trebui să-l numim „compromis”. Într-un compromis, lucrurile merg fără entuziasm, fără înțelegere, fără dragoste... Avem mereu tendința să ne vânăm greșelile, să ne amintim de slăbiciuni și scăpări mai vechi, ba chiar să le imaginăm și să le dăm voit o interpretare dezagreabilă, numai pentru a ne acoperi noua propriile nerelizări și limite... Până la urmă totul ține de conștiință și de voința de a lucra în echipă, învățându-l chiar și pe Dorel să devină Ion sau Gheorghe sau Vasile, și nu invers!!!
Oricât m-aș strădui, nu reușesc să văd că Vlad Voiculescu procedează la fel ca miniștrii care au fost înaintea lui pe fotoliul respectiv.