Foto: Profimedia Images
„Astăzi este despre tine” și adaugă uneori cel care postează „sufletul meu”… De atâtea ori am văzut acesta forma mondenă de „La mulți ani”, urmată de tot potopul de dulcegării și amabilități. Desigur, cel mai adesea „sufletul” este în camera alăturată sau chiar lângă autorul postării, așa că ar fi foarte simplu ca urarea să fie făcută în persoană.
Dar așa nu ar vedea nimeni, nu ar ști nimeni că este vorba „despre el”, adică cel care de atâția ani i-a schimbat viața și i-a umplut existența, i-a dat sens și un rost prin lume și câte și mai câte.
Uneori „sufletul” se sfiește de aceste politețuri, dar ca să fie tacâmul complet vin și prietenii în ajutor cu artilerie grea – laude, exclamații și leșinuri de admirație. Nu le trece prin cap să sune și să zică – Alo? Mă bucur că ai mai crescut un an!, ci intră în în joc. Vai ce mare s-a făcut mititelul!
„Este despre tine” - expresia și atitudinea care vine dintr-o altă limbă și care acolo, păstrând clișeul, „…. face sens”. La noi e doar un împrumut lingvistic și de atitudine ieftină.
N-a fost întotdeauna așa. Au fost vremuri – i-am văzut pe părinții mei – în care oamenii își găseau timp, răbdare și bani (era vorba și de câțiva bani) ca să spună cuiva La mulți ani. Erau și atunci clișee – cred că tot timpul omenirea a avut nevoie de clișee - și se adresau unii altora cu formule de politețe - „Sper că scrisoarea mea să te găsească sănătos, bunul meu prieten”. Clișee, e adevărat, formulele cu care se începea și se termina un mesaj. Dar exista o altă abordare. De ziua acelui cuiva îi scriai personal, trebuia să cumperi un plic, să iei instrumentul de scris, coala, să compui, să lipești plicul, să aplici timbrul, să îl adresezi, să îl duci la posta. Să îl plătești. Și să astepti un timp până vine un răspuns.
Apoi lucrurile au accelerat astfel că au urmat “vederile” - Ursul de la Sovata, Obeliscul de la Costinești sau Clădirea Primăriei din Oradea. Clișee, la fel, formule standard însoțite de cartonul cu poze de pe verso. O atenționare, că n-ai uitat de ziua lui, că te gândești la cel căruia i te adresezi. Un fel de mesaj care anticipa FB-ul sau Twitter-ul de acum, dar măcar tot necesita cumpărarea unei vederi, un drum la posta, un cost. Și mai ales îl vedea doar „sufletul”. Cel mult postașul.
Erau vremuri când Te iubesc presupunea intimitate, sfială poate chiar un mic secret. Astăzi înseamnă o manifestare publică, suntem sătui de intimitate.
Și vremuri în care a poza nu însemna a poza fericiți. Ca să știe lumea că suntem fericiți, că toate ne merg bine, că ne iubim și că suntem iubiți. Că nu era o obligație cetățenească să fim fericiți. Nu cred că azi aș mai putea posta ceva de genul că astăzi m-am certat cu nevasta-mea sau că am greșit adresa la serviciu. Asta nu e despre fericire. Cred că m-ar ejecta FB-ul.
În pozele vechi de de hârtie creponată și franjurată pe margini, bătrânii noștri, tineri atunci, trebuiau să fie serioși. Poze cu ăla mic cocoțat pe un scaun cu nasul în vânt, dar serios. Mirii strângându-se de mâini, serioși. Bunica cu mâinile împreunate, privind serios la aparatul foto. Acum seriozitatea a fost înlocuită de fericire. Lumea nu mai e serioasă, e fericită. Noul clișeu de imagine nu mai e seriozitatea, elementul static și imuabil, ci fericirea, dacă se poate în mișcare și în plin avânt. Doar că fericirea nu ar trebui să fie un clișeu.
Văd, arareori, postări seci – „eu cu Mișu, mâncând roșîi în gradina”. Nu că m-ar interesa ce face Mișu în grădină. Poate să joace table sau să culeagă ciuperci, să cânte sau să doarmă - pentru mine ar reprezenta exact tot atât interes. Dar măcar e o poză sinceră. Și mai ales nu „este vorba despre Mișu”.
Astăzi avem inflație de poze fericite. Pentru că, dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, o imagine fericită face toți banii. Nu despre asta e vorba?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.