Foto: Inquam Photos / Adriana Neagoe
Premiul Nobel pentru economie a fost acordat anul acesta autorilor cărții „De ce eșuează națiunile” (”Why nations fail”), a cărei teză principală este că o țară se dezvoltă, sau dacă vreți se îmbogățește, în măsura în care bogăția produsă de țară este echitabil împărțită între diversele categorii sociale care o compun. Lucrurile sunt cu mai complexe decât o prezintă autorii, iar o carte care poate complementa perspectiva ar fi „Avuția și sărăcia națiunilor”, de David S. Landes, care aduce în discuție și perspective cumva (pre)deterministe ale unei țări, pe care locuitorii unora dintre ele luptă să le învingă, iar țara crește, în timp ce în alte țări acest lucru nu se întâmplă, iar tare eșuează (a se vedea diferența între Olanda și Argentina).
În ultimii 20 de ani, societatea românească s-a transformat fundamental în foarte multe privințe. Oamenii au putut călători liber și au descoperit alte geografii. Tinerii au putut studia în străinătate; unii s-au întors în România și și-au făcut o carieră în țară sau și-au deschis afaceri, unele chiar cu anvergură europeană și globală (UiPath, FintechOS), în timp ce alții au rămas în străinătate, iar acest lucru nu e neapărat un lucru rău (se întâmplă și în alte țări). Țara s-a deschis oportunităților de investiții și astfel companii internaționale dintre cele mai importante nu doar că au angajat români, dar au creat adevărate ecosisteme de creare de valoare. Cum facem ca și mai mult din această valoare să fie capitalizată local e o altă discuție și ar putea fi parte a unui program de guvernare complex. Pe scurt, la momentul de față, România este conectată la fluxurile globale de creare de valoare poate mai mult decât a fost vreodată conectată în toată istoria ei, chiar dacă mai sunt multe de făcut pentru ca țara să-și atingă potențialul.
La fel de adevărat este și că în ciuda cifrelor „pe hârtie” solide ale acestei dezvoltări, progresul țării nu a fost resimțit la fel de toate păturile sociale. Diferențele dintre urban și rural s-au accentuat, în ciuda unor investiții naționale și europene pentru limitarea acestora (i.e. infrastructură, canalizare, etc). La fel și diferențele între urbanul mare și urbanul mijlociu/mic. Astfel România cunoaște adevărate insule de supra-dezvoltare (în special orașele mari) și adevărate oceane de sub-dezvoltare (regiuni din Oltenia, Muntenia și/sau Moldova). Două dintre cele mai importante componente ale unei societăți - educația și sănătatea - s-au mai reparat și ele pe alocuri, beneficiind de sume semnificative de la buget, însă din nou beneficiarul net al acestei dezvoltări a fost mai degrabă pătura înstărită a societății. Nu cred că se poate spune că statul a eșuat în aceasta privință, însă cu siguranță nu și-a îndeplinit optim misiunea, iar păturile mai puțin favorizate au resimțit nemijlocit acest lucru. Foarte interesant, din multe puncte de vedere societatea românească se îndepărtează de modelul social european, mai protector, și se apropie de mai mult de modelul american, acolo unde segmentele sociale defavorizate au opțiuni limitate, pe alocuri dramatice, în privința accesului la educație și sănătate.
Plecarea în străinătate a unor români a fost percepută, poate pe bună dreptate, drept o dezrădăcinare, sau poate chiar un cutremur identitar, în ciuda unor condiții sociale și de muncă poate superioare în străinătate față de cele din România. Rețelele sociale, din păcate, n-au făcut decât să adâncească diferențele identitare, creând și mai multă frustrare, pentru că, nu-i așa, nu contează cât de bogat/sărac sunt, contează cât de mult mă compar cu vecinul. Rapiditatea accesului la informații a întărit și mai mult o percepție de sine incompletă. În plus, unele tendințe din societățile occidentale din ultimii au inversat cumva piramida majoritate/minoritate, iar acest lucru a fost din nou resimțit foarte mult în componenta identitară a oamenilor, iar românii n-au făcut nicio excepție.
Revenind la cartea „De ce eșuează națiunile”, ele pot eșua când societățile cunosc dezechilibre fundamentale precum cele descrise mai sus. Din nou România nu face excepție, din păcate. Cum poate fi rezolvată problema? Soluții punctuale ar fi multe, însă poate cel mai important lucru, primordial cumva, ar fi „contractul social”, care pare acum viciat. Când „contractul social” al unei societăți este viciat, oamenii tind să găsească supape cu orice preț, iar supapele nu sunt decât răbufniri de presiune, în speranță că o noua homeostază, care urmează răbufnirilor, va fi mai blândă cu oamenii și că valoarea în societate va fi mai echitabil distribuită. Discuții și mai tehnice ar putea avea loc în jurul tipului de societate pe care îl dorim: trebuie să impozităm mai mult capitalul sau munca? Cum putem rezolva marele elefant din sufragerie - demografia României și dezechilibrele bugetare care vor veni peste România în mai puțin de 10 ani, din cauza ieșirii la pensie a „decrețeilor”? Cum distribuim valoarea creată de stat intre activi și pasivi ? Cum apropiem fiecare oraș mediu de o autostradă? Cum creăm inovație pe termen lung? Toate acestea sunt întrebări futile în măsura în care “contractul social” (sau guvernanta) nu este fundamentat pe încredere. Nu pot avea un dialog cu cineva știind că în timp ce noi discutăm, mâna celui cu care vorbesc este în buzunarul meu.
Nicolae Titulescu spunea: „Atunci când pacea este amenințată, nu se răspunde cu războiul, ci cu reorganizarea păcii”. La momentul de față, trăim în România în timp de pace vremuri de război. Prieteni până mai ieri se regăsesc în situația în care, din motiv de alegeri politice diferite, ajung să-și adreseze epitete dezonorante, care au rolul de a exploda dialogul social și încrederea în grup, iar acest lucru nu poate prevesti nimic bun.
Bunicul meu, ca al multora dintre cei care citiți aceste rânduri, a avut neșansa de a-și petrece 23 de luni din viață în prima linie a Celui De-Al Doilea Război Mondial, mai întâi până la Odessa, iar ulterior până la Praga. După câteva decenii, România s-a rupt de modelul comunist și a avut norocul să se alăture clubului european, care nu doar că a creat o pace durabilă, dar a creat cea mai mare prosperitate pe care continentul nostru a trăit-o în lunga-i și tumultoasa-i istorie. Apartenența României la acest club i-a pus pe tavă șansa unui drum al prosperității, cunoașterii, dezvoltării și poate în primul rând, un drum al păcii, într-o geografie mai mult decât complicată.
Este România perfectă? Desigur că nu. Și-a atins România potențialul? România a crescut enorm în ultimii ani, însă cu siguranță se poate mai bine și mai ales mai echitabil. Are România grija ca nimeni să nu fie lăsat în urmă? Foarte probabil că nu, devreme ce nemulțumirile sociale se regăsesc la tot pasul și se tot văd de ceva vreme în diversele alegeri. Un lucru este însă cert. Nicio societate nu se construiește peste noapte, la fel cum nu se construiește cu miracole și minuni venite din cine știe ce universuri paralele. Construcția solidă a unei societăți seamănă cumva cu mersul pe bicicletă: atât timp cât pedalezi, societatea avansează. Când te oprești din pedalat, întregul eșafodaj se prăbușește, pentru că întreg procesul de construcție a societății este unul fragil și din păcate nu este cu sens unic. Antidotul pentru fragilitate este determinarea în păstrarea lucrurilor care merg într-o societate și reformarea celor care merg anapoda. Nu există vreo soluție-miracol, iar țări precum Olanda ne pot inspira cum o țară mică și fără resurse poate deveni lider mondial în multe sectoare (inclusiv în fotbal).
România nu este astfel în niciun fel diferită de alte țări: nu e nici mai bună nici mai rea. Este o țară însă unde „contractului social”, acum viciat, are nevoie de ajustări serioase. Ajustările nu sunt nici miracole, nici minuni. Sunt alegeri raționale pe care liderii țării au obligația să le prezinte transparent cetățenilor, acum mai mult ca oricând. Când un director general al unei companii este ales de adunarea generala a acționarilor, el este ales pe baza CV-ului și a planului de dezvoltare pe care îl propune transparent pentru dezvoltarea firmei. Dacă planul este prea general, anacronic sau chiar rupt de realitate, candidatul este respins pentru nepotrivire.
Cam astfel de momente trăiesc românii în aceste zile. Nimeni în afară de noi nu va decide în ce fel de societate trăim, pentru că noi suntem „acționarii” care aleg directorul general (președintele) și consiliul director al țării (parlamentul și indirect guvernul). Avem însă obligația să fim exigenți față de candidați, să le cerem detaliat planul lor de dezvoltare, să nu acceptam baliverne și mai ales să le cerem liderilor transformarea „contractului social” într-unul mai inclusiv, într-unul neviciat, în care încrederea, atât de mult afectată acum, să revină.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Bugetul pe 2024 a fost construit pe o creștere economică de 3,4%, iar în realitate în primul trimestru a stagnat, în al doilea a crescut cu 0,8% iar în al treilea a scăzut cu 0,1%.
Datoria publică practic a explodat în ultimii ani, iar guvernul a pariat pe pensionari pentru a câștiga alegerile, contribuind și mai mult la îndatorare.
Chiar și ascensiunea lui Georgescu e posibil să fi fost percepută ca favorabilă de actualul șef al guvernului, până i-a explodat în figură.
Problema este că, după toate jocurile astea iresponsabile, guvernanții s-au trezit cu o țară nefinanțabilă, în care totuși cineva trebuie să plătească datoriile, pensiile, salariile etc., și în care nu îi mai votează nici măcar pensionarii pentru care ne-am îndatorat.
Va urma oare eternul circ, în care PSD aruncă în curtea PNL cartoful fierbinte, îi lasă să facă reformele necesare și să-și atragă ura electoratului, după care vin ei ca salvatori și aruncă cu bani pe care nu îi au?
Doar că, în condițiile actuale e cam greu să mai ia împrumuturi și că nu o să ne mai dea nimeni bani fără reforme. Exact acele reforme pe care le menționați, care să elimine inechitățile sociale.