Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De doi ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu! La doi ani de Republica, îți mulțumim că ne ești alături!

„Avem șoareci în școală. M-am uitat la cărțile roase: Să le păstrez? Să le arunc? Cum să le curăț? Din păcate e același lucru și în sistem”. O metaforă a educației din România

Școala românească (Foto: Octav Ganea)

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Cu ajutorul bunicilor săi trecuţi de 80 de ani, Gheorghiţă creşte doi copii. O fetiţă a sa şi un băieţel care e fratele de mamă al fetiţei. Mama celor doi copii i-a părăsit pe toţi trei acum câţiva ani şi de atunci el se străduie cum poate pentru amândoi copiii. Nu e nici o legătură de sânge între ei, dar băieţelul îi spune „tati” lui Gheorghiţă şi îl iubeşte cum îşi iubesc copiii tăticii. Când era mic, Gheorghiţă a suferit un accident, ale cărui urmări nu au fost bine tratate şi din pricina asta nu a mai mers la şcoală. Şcoala s-a bucurat să scape de el, că erau mulţi copii în clasă şi numai unul bolnav mai lipsea. A rămas aşa, analfabet. Dar nu e supărat pe şcoală. La începutul acestei săptămâni s-a dus şi el la ea. Mai întâi a ieşit din casă bunica, o mărunţică un pic adusă de spate, cu batic în cap, de mână cu cei doi copii. Apoi a ieşit el, la câteva minute şi i-a ajuns din urmă, înainte să înceapă festivitatea. La urmă a ieşi şi ăl bătrân, cu cizmele de cauciuc galbene şi vesta de lână în spate. El nu a venit să se amestece printre copii. A stat până a terminat popa slujba de început de an şi după aia s-a dus la ale lui.

Bunica era îngrijorată că băieţelului o să îi fie greu la şcoală, pentru că e cam neastâmpărat şi doamna învăţătoare ce să facă şi ea, că predă la trei clase deodată: la pregătitoare, la clasa întâi şi la clasa a doua. Dar, cu speranţă, i-a învelit cele cinci caiete – trei de română şi două de matematică – în coperţile de plastic transparent şi s-a străduit să înţeleagă cum e cu orarul, pentru că pe Gheorghiţă nu se poate baza, devreme ce el ştie să îşi scrie numele numai dacă îl copiază de pe vreun act sau de undeva. 

Azi primăvară Andreea a văzut pe stradă o bunică de mână cu doi băieţei. Cerşeau toţi trei. Citise povestea Mădălinei şi îi mai povestisem şi eu câte ceva. S-a oprit şi, în loc să le dea bani, i-a întrebat de una-alta. A aflat o poveste de viaţă grea, cum sunt multe prin România noastră ogârjită de săracie şi nedreptate. Le-a luat numărul de telefon, iar la un timp s-a dus la ei în vizită, cu alimente, hăinuţe şi jucării pentru copii. A scris pe Facebook despre ce a văzut şi a simţit şi oamenii au început să contribuie şi ei. În seara asta, Andreea era fericită că, de săptămâna asta, băieţeii sunt „grădinari” în toată regula! „Ce-i aşa mare lucru?!”, se întreabă ea într-o postare pe Facebook. Şi explică: „Nu e mare, ci imens! Dacă în primăvară cerşeau cu bunica lor pe străzile Clujului, acum petrec opt ore la grădiniţă. Au o masă caldă asigurată, pătuţuri pentru somnul de amiază, o educatoare care să-i provoace zi de zi să vorbeasca (Manu are 4 ani şi încă nu vorbeşte), să numere, să înveţe culori, animale... SĂ SE JOACE!”.

Prima zi de grădinţă a băieţeilor a fost o ocazie pentru Andreea să facă o retrospectivă şi să înţeleagă care a fost ajutorul cel mai important pe care l-a acordat: „Știți ce cred că a contat cel mai mult? Nicidecum pungile cu mâncare duse săptămânal, hăinuţele, jucăriile, banii de butelie, vizitele la medici... Ci faptul că le-am fost alături, că au împărţit povara cu cineva. A contat faptul că Manu şi Leo au devenit prietenii noştri, că ne-am bucurat împreună de o pizza în oraş sau că ne-am jucat până seara târziu pe malul Someşului. Faptul că bunica n-a mai fost singură în faţa lor, a funcţionarilor. Am fost împreună la tribunal pentru curatela copiilor, apoi la primarie pentru certificate de naştere, la direcţia pentru protecţia copilului pentru plasament. Am ajutat-o să completeze tonele de formulare, să obţină loc la grădiniţă şi copilaşii să fie primiţi la program lung, cu tot cu masă caldă”. Aşa că „dacă lunile trecute îi păştea orfelinatul sau cum s-o mai numi el azi, acum deja fac parte dintr-o comunitate care, sper tare, să-i accepte fără prejudecăţi. Și, dacă săptămânile trecute credeam că am dat chix, că am facut mai mult rău implicându-mă, acum sunt mega fericită că m-am oprit în primavară şi, în loc să le dau bani micuţilor, am hotărât să le cer adresa de-acasă şi să le ofer un ajutor constant”.

Claudia, despre care am mai scris aici, a intrat deja în clasa a doua cu copiii „ei” de pe groapa de gunoi a oraşului în care locuieşte. După mulţi ani lucraţi la o organizaţie non-guvernamentală şi unul sau doi la stat, în sistemul de protecţie a copilului (care face asta mai degrabă accidental, decât intenţional, la câte hibe are), s-a hotărât că ea mai bine devine voluntar ca să poată acorda ajutor unor copii pe care părea că nimeni nu îi poate ajuta: copiii care cresc pe groapa de gunoi. Cei mai săraci, cei mai bolnavi, cei mai expuşi, cei mai păduchioşi, cei mai murdari, cei mai urât mirositori, cei mai disperaţi, cei mai excluşi. S-a luptat mult cu sistemul de învăţământ din judeţ până să reuşească să impună integrarea lor. Nicio şcoală nu voia să îi primească tocmai din motive de „cei mai”, plus că: nu aveau certificate de naştere, nu aveau domiciliu, nu aveau părinţi, că părinţii celorlalţi copii ameninţau cu revolta şi aşa mai departe. 

Claudia a adus în comunitate containere-duş, intuind cumva că orice copil spălat miroase ca orice copil spălat, a mobilizat zeci de oameni care au început să doneze tot felul de lucruri, a organizat grădiniţe de vară şi program de şcoală după şcoală pe bază de voluntariat. 

Azi a raportat comunităţii care o susţine pe Facebook despre felul în care s-a desfăşurat prima zi de şcoală: „Curați, îmbrăcați frumos, liniștiti, însoțiți de părinți cu flori in mâna. Avem o doamnă învățătoare nouă. Doi dintre copii s-au transferat la o școală în satul unde s-au mutat peste vară, și alți doi copii încă nu s-au întors de la vaci, unde au stat cu părinții peste vară. Balerina a rămas acasă cu surioara mai mică, pentru ca mama ei e în spital. Dar a venit sora ei Denisa. Mâine vor face schimb. Tibi a plâns că are mâna în ghips și nu poate scrie, Solenza a împărțit culorile, părinții i-au dictat doamnei numerele de telefon și au rugat-o să-i sune oricând”. 

Până mai ieri Mihaela lansa apeluri, tot pe Facebook, pentru hăinuţe şi îmbrăcăminte pentru o fetiţă din Argeş care urma să înceapă şcoala şi încă nu avea de nici unele. În vara asta părinţii ei au reuşit cu chiu cu vai, după mulţi ani, să îşi termine căsuţa. Înainte stăteau într-o cameră din chirpici în care tatăl dormea pe jos, împreună cu şobolanii, care mai săreau şi pe copii în timpul nopţii. Acum, de început de an şcolar, au reuşit să se mute în casă nouă, dar asta a însemnat că niciunul dintre copii nu a putut primi nici rechizite şi nici haine noi pentru a merge la şcoală. După ce a terminat cu pregătirea fetiţei, Mihaela a început să facă apeluri şi pentru fratele mai mare.

***

În fine, poveşti ca astea mai sunt multe în tolbă, dar nu le pot înghesui pe toate într-un articol de ziar online. O să închei cu o poveste dintr-un alt colţ de ţară. De data asta, a unei prietene învăţătoare. Una dintre cele mai pasionate pe care le cunosc. Genul acela care a studiat „afară” (Germania), dar s-a întors aici şi îşi face meseria cu cel mai înalt profesionalism şi cu multă iubire de copii, pentru că aşa a învăţat de la mama ei, care e tot învăţătoare. Genul care a creat şi o asociaţie dedicată educaţiei, ca să poată face şi proiecte de mai mare anvergură. Prietena mea era preocupată tare: „Cum să încep această postare? Voi zice direct. Avem șoareci în școală. Șoareci care mi-au intrat în bibliotecă, care mi-au urinat pe materialul didactic, pe pregătirea mea, pe diplome, pe cărți. Tot eu le-am strâns fecalele și m-am uitat la cărțile roase: Să le păstrez? Să le arunc? Cum să le curăț? Din păcate e același lucru și in sistem. Aceeași problemă ca cea de mai sus, aceiași oameni care se uită la un sistem „ros" și se întreabă „Acum ce facem?". Măcar de ne-ar conduce șoarecii de bibliotecă, dar le-au luat-o înainte șobolanii. Sunt foarte supărată!”.

Supărată sunt şi eu, pentru că în ţara noastră învăţământul e aşa de gratuit, încât numai oamenii cu bani îşi permit educaţie de calitate pentru copiii lor. Şi e aşa de obligatoriu, încât numai chiar cine vrea cu tot dinadinsul reuşeşte să îşi ţină copiii la şcoală pe toţii anii învăţământului „obligatoriu” şi ceva în plus, până la dobândirea unei meserii sau a unui sens în viaţă! Şi e aşa de bun, că numai 38% dintre copii mai ajung să termine 12 clase şi să ia bacul. Dar o să continui să scriu şi să spun poveşti precum cele de mai sus, pentru că vorba Andreei: „Scriu toate astea sperând să vă molipsesc. Nu de alta, dar e minunat să vezi că măcar doi copilaşi din miile ce trăiesc în sărăcie nu mai stau pe stradă, la cerşit, ci pe scăunele, la grădiniţă!”. Zău, acum: ce poate fi mai frumos decât un copil care stă pe scăunel la grădiniţă sau în bancă la şcoală, în loc să cerşească, sau să dea la sapă, sau să umble brambura până ajunge în penitenciar sau asistat social peste numai câţiva ani, sau părinte la 14 ani pentru că nu i-a deschis nimeni capul?

Dacă Gheorghiţă poate, eu zic că putem şi noi. Anul ăsta şcolar să ne uităm în jur. Să căscăm ochii la copiii pe care am putea să îi ajutăm să stea prin şcoli, că altfel în curând se cască peste noi o prăpastie din care nu mai ieşim neam de neamu’ nostru centenar! 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De ce nu aveti pisici in scoala? Un daunator se combate cel mai bine cu dusmanul lui natural. Cateva pisici castrate, vaccinate, deparazitate si hranite bine, cu adapost pe teritoriul scolii, vor patrula eficient zona. Daca faimosul muzeu Hermitage din Sankt Petersburg isi pazeste pretioasele colectii cu un batalion de pisici, sigur o scoala din Romania poate pazi cartile si copiii cu un pluton. De pisici. Secretul e unul singur: sa vrei! Vezi: https://www.thevintagenews.com/2017/03/22/the-famous-hermitage-museum-keeps-74-cats-to-keep-its-basements-mice-free/
    • Like 0


Îți recomandăm

Adrian Despot

Un artist care urcă pe scenă nu ar trebui să-i mulțumească niciodată „domnului primar” sau altui politician. „Eu mulțumesc publicului”, spune Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie. (Credit foto: Vlad Bâscă)

Citește mai mult