Vreau să vedeți România de mâine: 25 la sută dintre copii „abandonează” azi școala! Și nu, nu o fac de capul lor...

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

În nordul ţării un copil vrea să meargă la şcoală. A vrut el, a vrut mama lui şi a vrut pentru el şi o doamnă asistent social. O doamnă care nu numai că vrea să îşi facă meseria, dar şi ştie cum să o facă, mergând pe teren, acolo unde sunt oamenii cei mai nevoiaşi dintre noi. Cei care nu au o casă aşa cum înţelegem noi cuvântul „casă”, adică acea alcătuire de materiale de construcţii care ne dă dreptul la arondarea pe o stradă, un număr (de bloc, apartamente etc.) şi apoi o adresă de domiciliu înscrisă în actul de identitate. Acolo unde merge doamna asistent social să-şi facă meseria, oamenii trăiesc pe groapa de gunoi a oraşului, din gunoaiele acestuia, dar nu din pricina asta ca nişte gunoaie.

Materialele de construcţii pe care ei le-au folosit pentru alcătuirea a ceea ce ei numesc „case” (cartoane, plastic etc.), nu le dă dreptul la arondarea pe o stradă, la un număr şi apoi la o adresă de domiciliu înscrisă în actul de identitate. În afară de asta, ei sunt oameni ca noi, care îşi doresc ce e mai bine pentru copiii lor. S-au bucurat foarte tare când doamna asistent social a organizat o grădiniţă de vară pentru copiii din comunitatea lor nedomiciliată. Dar apoi mamele acestor copii, când a venit toamna, nu au îndrăznit să spere că ar putea să înscrie copiii la şcoală. Au mai încercat şi alte mame înaintea lor şi nu au reuşit.

Doamna asistent social a luat de mână copilul şi a bătut la uşa primei şcoli. Copilul nu poate să participe la prima etapă de înscrieri pentru că părinţii lui nu au domiciliu. Fără domiciliu, nu poate să fie arondat la o şcoală anume. 

Pentru că locuieşte unde şi cum locuieşte, recensământul şcolar nu l-a numărat şi pe el, aşa încât nu are un loc al său la clasa pregătitoare. În etapa a doua părinţii pot solicita ca el să fie înscris la o şcoală din apropiere. Teoretic ar putea să fie simplu. Însă pentru că părinţii lui locuiesc unde şi cum locuiesc, lucrurile se complică urât. 

Copilului i se spune că nu se poate înscrie în această şcoală pentru că, din cauza lui, alţi părinţi îşi vor retrage copiii. Că dacă, doamne fereşte, şcoala ar căpăta renumele de a primi astfel de copii, i s-ar strica reputaţia, iar asta e un pericol foarte mare. Copilul, mama lui şi doamna asistent social sunt invitaţi să încerce la altă şcoală, pentru că iată, mai sunt încă două zile până la finalizarea perioadei de înscrieri. Desigur, dacă nu vor reuşi performanţa înscrierii şcolare în aceste alte două zile, părinţii vor fi aspru judecaţi de societate, pentru că nu sunt în stare să îşi trimită copiii la şcoală în condiţiile în care învăţământul în România este gratuit.

În sudul şcolii, un copil este hiperactiv şi are un defect de vorbire. Creierul lui e mai rapid decât capacitatea guriţei de a produce sunetele, aşa încât cuvintele ies şuvoi neînţeles. La grădiniţă a mers, pentru că doamna educatoare e bună la suflet şi i-a părut rău să nu îl lase să vină. Dar la înscrierea în clasa întâi, mamei copilului i s-a spus că ar fi mai bine pentru copil să mai stea un an acasă, că poate se mai potoleşte. Peste un an ar fi fost refuzat din nou, desigur, dar a intervenit o doamnă jurnalist care a prins drag de el şi care între timp îi găsise medic, psihoterapeut, logoped, un centru de primire a copiilor cu nevoi speciale. Cu multă dragoste şi ajutor de specializate, cu lămurirea mamei că zahărul în exces şi cola nu fac bine unui copil deja hiperactiv, copilul s-a mai potolit într-adevăr. 

Deşi, să ne înţelegem: copilul nu s-a „potolit” pentru că nu a mers la şcoală, el a început un parcurs al vindecării pentru că a primit servicii de specialitate. Primit la şcoală în sfârşit, cu învoirea unui director care a înţeles că doamna jurnalist ar putea să îşi folosească meseria în procesul negocierii, copilul a făcut progrese rapide, dar faptul că mama sa are ea însăşi doar câteva clase şi vine dintr-o comunitate în care majoritatea locuitorilor sunt romi nu i-a fost iertat. La prima abatere, copilului i s-a spus să nu mai vină la şcoală sau să vină doar însoţit de mamă, deşi copilul are dreptul la profesor de sprijin, fiind un copil cu cerinţe speciale.

În România se vorbeşte foarte mult despre abandonul şcolar. Situaţia e gravă cu adevărat: potrivit Institutului Naţional de Statistică, un sfert din populaţia cu vârstă preşcolară şi şcolară nu a fost prinsă în sistemul naţional de educaţie. Un sfert! Unul din patru. 25%. Economia noastră are deja un deficit grav de forţă de muncă: peste câţiva ani, situaţia va fi cu exact 25% mai gravă dacă nu se acţionează rapid şi eficient.

Există nenumărate recomandări pentru rezolvarea acestei probleme. De la părerologi de serviciu, până la studii aşezate pe solide baze ştiinţifice, avem de unde alege soluţii.

Dar în primul rând ce este abandonul şcolar? Există o definiţie oficială care spune că abandonul şcolar apare atunci când un elev nu frecventează şcoala, „depăşind cu mai mult de doi ani vârsta clasei” în care ar trebui să fie încadrat. În realitate, dintr-un studiu din 2009 al Agenţiei de Dezvoltare Comunitară Împreună reiese că această definiţie nu e folosită de directorii de şcoli, aceştia operând cu propriile definiţii. Astfel, unii dintre aceştia declară abandon şcolar după câteva săptămâni de absenţe nemotivate ale copilului, iar alţii după un an sau mai mult. În acest context, la nivel naţional, noi nu ştim de fapt ce e abandonul şcolar şi care e dimensiunea sa reală. Dacă nu ştim ce este, cum oare putem să îl combatem?

Dar să presupunem că abandonul şcolar este ce este: de ce avem un atât de mare abandon şcolar? Un studiu realizat de Centrul Educatia 2000+ şi Unicef arată spre cauze multiple, împărţite pe trei căprării: cauze la nivelul familiei, la nivelul comunităţii şi la nivelul şcolii. Cauzele la nivelul familiei se referă la: dificultăţi materiale ale familiei copilului (ex. copilul nu are haine sau încălţări pentru a merge la şcoală), modelul educaţional oferit de părinţi sau fraţii mai mari (care au abandonat la rândul lor şcoala, deci nu oferă un exemplu sau motivaţie copilului), dezorganizarea familiei, implicarea copilului în activităţi la limita legii sau ilegale (prostituţie, trafic, cerşetorie), intrarea pe piaţa muncii. Cauzele la nivel comunitar se referă la căsătoria timpurie a adolescenţilor, la apariţia unui copil, lipsa securităţii în zonă, obişnuinţa de a nu continua şcoala după clasa a opta pentru că prea puţini dintre membrii comunităţii au mers vreodată la liceu. Dintre cauzele la nivelul şcolii se menţionează repetenţia repetată sau calitatea relaţiilor cu profesorii, probabil un eufemism pentru a spune ca unii profesori au „pică” sau nu îi suferă pe unii dintre copii, mai ales dacă aceştia nu sunt curaţi şi parfumaţi, au nevoi speciale sau vin din comunităţi foarte sărace.

La nivelul comunităţii, familia extinsă şi vecinii, prin presiune socială, decid să excludă copilul de la şcoală pentru a păstra un mod de viaţă cu care toţi membrii comunităţii sunt familiari şi care nu aduce disconfortul psihologic al nevoii de a se adapta la noi norme sociale. La nivelul şcolii, copilul este exclus, poate cel mai activ, prin: nevoia profesorilor de a lucra doar cu copii docili, „bine crescuţi”

Sunt aşadar multe cauze pentru care copiii care ar trebui să fie la şcoală nu sunt acolo. Dar dintre toate aceste cauze, eu nu văd care sunt acelea specifice abandonului şcolar, deşi văd că majoritatea sunt specifice excluziunii şcolare. În DEX, cuvântul abandon este definit ca: „Părăsire a unui bun sau renunţare la un drept”. Pentru a putea să vorbim de abandon şcolar, noi ar trebui aşadar să ne asigurăm că acel copil ştie că are dreptul de a merge la şcoală, are toate condiţiile pentru a-şi exercita acest drept şi decide el, în cunoştinţă de cauză, că nu mai doreşte să îşi exercite acest drept. În România celor care „abandonează” şcoala, puţini sunt cei care ştiu cu adevărat că au „dreptul” de a merge la şcoală. Copilul care trăieşte pe groapa de gunoi a oraşului, copilul dintr-un sat sărac, copilul hiperactiv cu nevoi speciale - toți acești copii nu ştiu că au acest drept sau orice alt drept pe lume. Şi chiar dacă ar şti, dreptul acestor copii este încălcat sistematic prin modalităţi care se pot înscrie în aceleaşi trei căprării.

Astfel, la nivelul familiei, părinţii iau decizia de a exclude copilul din sistemul şcolar pentru a-l putea folosi pe post de babysitter sau ca sursă de venit (exploatarea copilului prin muncă, cerşetorie etc.), în condiţiile în care autorităţile au decis să permită acest lucru, prin refuzul de a interveni.

La nivelul comunităţii, familia extinsă şi vecinii, prin presiune socială, decid să excludă copilul de la şcoală pentru a păstra un mod de viaţă cu care toţi membrii comunităţii sunt familiari şi care nu aduce disconfortul psihologic al nevoii de a se adapta la noi norme sociale.

La nivelul şcolii, copilul este exclus, poate cel mai activ, prin: nevoia profesorilor de a lucra doar cu copii docili, „bine crescuţi”, proveniţi din familii care îşi permit multele costuri ascunse ale educaţiei şi care rotunjesc adesea veniturile cadrelor didactice prin meditaţii, comisioane pentru vânzarea unui anumit tip de materiale şcolare etc.; prin incapacitatea acestora de a gestiona cazurile dificile (pe drept cuvânt, cadrele didactice nu trebuie să fie şi asistenţi sociali, şi medici, şi câte şi mai câte); prin refuzul primăriilor de a aloca resursele necesare pentru ca toţi copiii să poată să fie integraţi; şi, nu în ultimul rând, prin refuzul sistematic al clasei politice, să aloce resursele necesare (estimate la 6% din PIB), pentru construirea unui învăţământ performant şi cu adevărat gratuit; prin excesiva grijă a părinţiilor din clasa medie care îşi doresc ca aceştia să respire şi să înveţe într-un mediu „necontaminat”, aseptic, sacrificând interesele naţionale de termen lung (o forţă de muncă educată şi aptă), pentru cele personale de termen scurt.

Abdandon şcolar sau excluziune şcolară? 

În definitiv, poate e aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Dovada că nu e aşa e faptul că aşa-zisul „abandon” şcolar afectează predominant copiii săraci şi foarte săraci. Dacă operăm într-o paradigmă a „abandonului” şcolar, în care copiii decid în cunoştinţă de cauză că renunţă la un drept, ar trebui să observăm că, paradoxal, acest lux al deciziei îl au doar copiii săraci. Un lux pe care îl vor plăti scump ulterior, având în vedere că în România săracia se moşteneşte de la o generaţie la alta şi e strâns legată de lipsa oportunităţilor educaţionale.

Este profund imoral ca noi ca naţiune să excludem copiii săraci de la şansa educaţiei. Momentan ascundem acest gunoi imoral sub preşul unui concept, cel al abandonului şcolar, care ne menajează simţămintele sensibile şi aura de cumsecădenie.

Felul în care punem problema („framing” în limba engleză), are o capacitate uriaşă de a influenţa felul în care gândim, în care înţelegem realitatea, structurăm ideile şi soluţiile. Una e să te tratezi de gripă şi alta e să te tratezi de apendicită, deşi ambele se definesc cu conceptul de „boală”. Măria (boala) e aceeaşi ca idee şi motiv care ne duce la spital, dar pălăria (tratamentul) poate să facă diferenţa dintre viaţă şi moarte. Dacă operăm cu idea că elevii „abandonează” şcoala, poate că soluţiile în care vom investi vor gravita în sfera ideii că acest comportament este liber ales de către elev şi familia lui. Dacă, însă, spunem lucrurilor pe nume, vom avea pe lângă soluţii adaptate realităţii, şi o forţă morală pe care înainte nu am avut-o. Este profund imoral ca noi, ca naţiune, să excludem copiii săraci de la şansa educaţiei. Momentan ascundem acest gunoi imoral sub preşul unui concept, cel al abandonului şcolar, care ne menajează simţămintele sensibile şi aura de cumsecădenie.

Având în vedere gravitatea fenomenului, nu mai avem altă şansă decât să recunoaştem că suntem cu toţii (părinţi, bunici, vecini, profesori, miniştri etc.) parte dintr-un context social care exclude copilul sărac. Iar apoi să facem fiecare ceva pentru a ne spăla păcatul: putem ajuta asistenţii sociali care se luptă pentru copii, putem să semnalăm autorităţile atunci când copiii din comunităţile noastre nu merg la şcoală, să stăm de vorbă cu cei care preferă să îşi ţină copiii acasă, să donăm şi să facem voluntariat la organizaţii care se luptă cu asta, să insistăm pe lângă directorul şcolii din satul bunicilor şi să îl ajutăm să aducă toţi copiii la şcoală (nişte donaţii de rechizite şi o vorbă bună pot face minuni), să o ajutăm pe doamna de la clasa copilului nostru să înţeleagă că noi nu ne opunem dacă în clasa copilului nostru e şi un copil sărac (ba mai mult, ne oferim să punem mână de la mână pentru a-l ajuta şi pe el cu caietele speciale şi câte mai trebuie). Că vrem sau nu, viitorul naţiunii depinde de noi şi el trece pe la şcoală. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp