„Bine că s-a dus”

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

„Fir-ai al naibii, Majestate”, că nu ne dăduși pace nici după moarte.

Să ne obligi pe noi, Ion Iliescu și Sergiu Andon, dimpreună cu toată aristocrația comunistă, să ne punem vorbele cernite,

Să ne obligi pe noi, Liviu Dragnea și Mihai Tudose, dimpreună cu toată baronimea roșie, să ne punem lacrimile de crocodil și să ne plecăm capul în fața catafalcului,

Să ne obligi pe noi, Gabriela Firea și Lia Olguța Vasilescu, dimpreună cu toate prințesele Ardealului, Moldovei și Țării Românești, să ne punem fustele negre, când de Crăciun se poartă roșu,

Să ne obligi pe noi, Partidul care te-am alungat din țară, să-ți facem miting de susținere cu olteni în plină campanie împotriva statului paralel,

Să ne obligi pe noi, Televiziunea, să o ținem cu Majestate în jos, Majestate în sus, de dimineața până seara, când publicul trebuie informat metodic despre crima de la metrou, părintele Pomohaci și chiloții Oanei Zăvoranu,

Să ne obligi pe noi, muncitorii mândri care am construit această țară, să dăm cu bidineaua peste Gara Băneasa și Gara din Curtea de Argeș, în luna decembrie, când omul se odihnește și vopseaua se scorojește,

Să ne obligi pe noi, bucureștenii, să o luăm pe rute ocolitoare spre Mall Băneasa, spre Târgul de Crăciun și spre cârciumile din Centrul Vechi, în weekend, când toată lumea consumă și party hard,

Să ne obligi pe noi, popor român, să ținem doliu național, în plin sezon de petreceri corporatiste, de târguri și de bâlciuri, de bucurii ale porcului,

Toate astea, Majestate, sunt deja prea mult. Bine că te-ai dus.

***

Ne jena. Ca o pietricică în pantof, ca reproșul tăcut din privirea cuiva căruia i-am produs o mâhnire. De mâine, putem să ne întoarcem la bicisniciile noastre, fără să mai simțim privirea sa mustrătoare în ceafă. De mâine, ne putem urî, înjura, îmbulzi, certa în voie. De mâine, vom putea petrece, chiui, șoppingui până la epuizare. De mâine, vom putea băga în maț până va crăpa bugetul cu care ne-a îndestulat Partidul.

Doar Florin Iordache - ticălosul sincer - a rămas la serviciu, în această mare de ipocrizie de partid, de stat și de popor, continuând neabătut, precum tancul sovietic, munca de decuplare a României postcomuniste de Europa Apuseană a Regelui Mihai. Nivelarea Justiției sub directivele de Partid semnează definitiv actul de capitulare a României în fața Republicii borfașilor și ultima insultă la adresa Regelui Mihai.

Prin plecarea Regelui - un om care a crezut cu toată ființa lui în valorile occidentale, care ne-a făcut și pe noi, prin legăturile sale de sânge, un pic mai britanici, mai germani, mai spanioli, mai civilizați europeni, care s-a pus la dispoziția statului român în anii 2000, făcând lobby personal pe la toate familiile regale și cancelariile vestice ca să fim primiți în NATO, deși nu meritam - prin plecarea Regelui, așadar, legăturile noastre cu Vestul se șubrezesc.

Regele anulase eternul nostru complex de inferioritate, ridicând România dintr-o eternă rudă săracă a Europei bătând la „Înalta Poartă” (idee obsesiv cultivată de conducătorii „republicani” ai țării), la statutul de țară demnă și respectată. Regele pleacă, neamurile sale împărătești, din toate familiile regale europene, l-au condus azi pe ultimul drum la București. Din fericire, au plecat fără să mai vadă drumurile noastre desfundate, șoselele neluminate, jegul gărilor, România nesimțirii, indolenței, furtului pe ruta București - Curtea de Argeș.

Obrazul subțire lasă loc obrazului gros și cefei de porc. De mâine, românii vor rămâne cu neamurile proaste, inculte și agresive, pe care și le-au votat democratic. 

A fi neam prost înseamnă inclusiv să-i pui Regelui tău, pe ultimul drum, o copie a Coroanei. Coroana reală nu putea fi scoasă din muzeu, ca nu cumva Regele să fugă cu ea în mormânt, cum fugise după Război cu aurul și tablourile poporului, nu-i așa?! Cică „așa zice legea”. Ia să fi trecut la cele veșnice un boiernaș comunist, să vezi atunci cum se scotea Coroana din muzeu prin ordonanță de urgență...

După reveria monarhistă de câteva zile, care ne arată „cum ar fi fost”, ne întoarcem la PCR-ul care ne arată de mai bine de 70 de ani cum e de fapt.

PS. N-aș fi scris acest text dacă nu aș fi văzut Bucureștiul vineri noapte. M-am dus la Palatul Regal unde așteptau câteva mii de oameni, în liniște, să intre la Rege. O coadă șerpuită și tăcută, un inel viu în jurul Palatului. Perpendicular pe Palat, pe strada Rosetti, se chefuia la greu: e sezonul petrecerilor „de firmă”, astfel încât toate restaurantele, barurile, puburile gemeau de lume, de dans și de voie bună. În Centrul Vechi ziceai că trăiești pe viu un cutremur de peste 6 pe Richter. Muzica zgâlțâia pereții scorojiți ai clădirilor cu bulină și valuri de oameni fericiți, exprimând o stare de beatitudine juisantă, inundau străzile ca și când n-ar fi vrut să rateze ultima petrecere a vieții. Toate locantele defulau de lume, iar patronii scoseseră boxele afară, ca lumea să se distreze și pe trotuare. Cam atâta despre „doliul național”, cam atâta despre visul fragil pe care l-am îngropat astăzi.

Să nu ne lăsăm amăgiți de numărul mare al celor care l-au condus sâmbătă pe ultimul drum pe Regele Mihai. Miile de oameni drepți, tăcuți, transmițând o imensă tristețe, dar luminoși în suferința lor, fac parcă, prin contrast, și mai neagră noaptea care ne înconjoară.

Câți dintre noi chiar trăim în valorile pe care ni le-a transmis Regele?

Câți dintre noi am fi dispuși să trăim „o viață de rege”, adică o viață ghidată după valori austere, precum modestie, bună cuviință, politețe și adevăr? Câți dintre noi putem să fim decenți măcar trei zile dintr-un an?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp