Fir-ați ai naibii de ipocriți!

„Regele meu a murit.” Este o replică pe care am întâlnit-o poate de sute de ori în ultimele trei zile, fie în feed-ul de Facebook, fie în articolele dedicate Majestăţii Sale sau în discuţiile cu apropiaţii. Da, şi pentru mine Regele meu a murit. 

Am crescut cu poza sa în biblioteca din sufragerie şi cu poveştile părinţilor şi bunicilor mei despre Majestatea Sa. Spre deosebire de primii, am avut şansa de a învăţa la şcoală istoria adevărată a României, în care Majestatea Sa ocupă un rol crucial, şi nu varianta falsificată care ne-a fost impusă timp de jumătate de secol de inventatorii fake news, care a trecut sub tăcere realizările regilor României.

Destinul şi faptele sale au fost comentate şi dezbătute timp de decenii de nenumăraţi istorici şi analişti, dar, pentru mine, cel care a rezumat cel mai bine moştenirea pe care Regele Mihai o lasă lumii este Sir Arthur Gavyn, cel de-al 675-lea lord primar al Londrei: „Acţiunile domniei voastre au salvat mii şi mii de vieţi, au scurtat războiul cu cel puţin şase luni. Pentru ceea ce aţi reuşit în perioada Voastră de domnie - scurtată de împrejurările nefericite - mulţi dintre noi, astăzi, familiile şi prietenii noştri vă datorează existenţa. Coroana este o povară greu de purtat pentru orice bărbat sau femeie. Poate doar puţine coroane în istorie au fost atât de greu de purtat ca a dumneavoastră. România, în anii `30, `40, nu a fost ţara care este acum. Era sfârtecată de dispute şi violenţă. Majestatea Voastră aţi fost nevoit să vă confruntaţi cu fascismul şi apoi cu comunismul, cu violenţe de stradă şi cu politicieni fără principii. Majestatea Voastră, deşi foarte tânăr atunci, v-aţi ridicat deasupra tuturor acestora.”

Din toate motivele expuse mai sus, ziua de 5 decembrie 2017 va rămâne pentru mine şi pentru toţi cei pentru care Majestatea Sa a fost „Regele nostru” drept ziua în care s-a stins ultima mare personalitate a României cu care am avut şansa de a fi contemporan.

Aş putea spune că l-am simţit mereu aproape, ca pe o figură paternă, a noastră, a tuturor, faţă de care am simţit o familiaritate aparte, deşi l-am văzut doar în fotografii sau la televizor. 

Pentru că poate, în subconştient, l-am asociat cu bunicul meu, cu care era aproape de-o vârstă - un monument de decenţă şi demnitate, chiar şi în ultimii ani de viaţă, când simţurile îi erau grav afectate de o boală gravă. Modul în care el îmi vorbea l-am regăsit doar la Majestatea Sa şi, poate, la Corneliu Coposu. Poate că l-am asociat şi cu tatăl meu, care a avut un destin pe undeva similar cu al Majestăţii Sale, chiar dacă mai puţin dramatic: a fost silit să plece în exil, s-a întors după câţiva ani şi a lucrat numeroase slujbe pentru a-şi întreţine familia.

Dispariţia Regelui MIhai aduce cu ea riscul inundării României într-o mare de lacrimi de crocodil. După moartea Regelui, mulţi monarhişti s-arată. Cei care l-au ponegrit şi l-au batjocorit îl elogiază acum cu pioşenie. Nu este doar prefăcătorie, este şi o ultimă insultă adusă cu bună-ştiinţă Majestăţii Sale. Este cazul să-i arătăm cu degetul, din datorie faţă de Adevăr. Cei l-au forţat să abdice, care i-au murdărit apoi numele şi renumele în toate felurile posibile timp de jumătate de secol şi care îl deplâng afectaţi acum fac parte din aceeaşi tagmă: foştii servitori loiali ai Partidului Comunist şi ai Securităţii. Primul pe listă, cu voia dumneavoastră, este Ion Iliescu. „Şi-a făcut datoria cu onoare, a luat decizii determinante pentru viitorul ţării, în condiţii dintre cele mai dificile. A dovedit un exemplar patriotism în anii grei ai exilului. Revenit în ţară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri şi momente dificile şi a devenit avocatul României în efortul ei de integrare europeană şi euroatlantică. A fost un exemplu de responsabilitate politică şi civică”, scrie acum pe blogul său fostul Preşedinte al României. Ceea ce uită să amintească Ion Iliescu, nemaifiind probabil ancorat în „sinergia faptelor”, este umilinţa extremă la care l-a supus în repetate rânduri, timp de ani de zile, pe rege.

În 1990, dorind să se reculeagă la mormintele părinţilor lui de la Curtea de Argeş, Majestatea Sa revine în ţară. Însă, chiar după ce coboară din avion, are parte de o „surpriză” din partea lui Ion Iliescu, iar pe autostrada Bucureşti-Piteşti se organizează un baraj poliţienesc, iar maşinile în care se află familia regală sunt forţate să se întoarcă, sub ameninţarea deschiderii focului. Istoria va reţine din acel episod un nume: generalul Valeriu Rozoleanu, şeful Direcţiei Generale Paşapoarte, unul dintre trepăduşii slugarnici care îndeplineau ordinul noului preşedinte al Republicii, autor al următoarei declaraţii:

„Este sechestrat pentru că a venit într-un mod ilegal. În același timp îl rog foarte mult, pentru că nu vine niciun ambasador, nu vine nimeni de la guvern, să mergem la avion. Eu îi pun în vedere, ca să nu depășim cadrul, și să nu fim puși în situația ca să se ia măsuri în sensul de a-l invita în alt sens. Pentru că dânsul este ilegal la noi în țară”. Aşa preşedinte, aşa generali.

Ulterior, familiei regale i-au fost confiscate paşapoartele, dar şi avionul închiriat, sub pretextul că piloţii au fost găsiţi în stare de ebrietate. Însoţită de escortă militară până la Aeroportul Otopeni, familia regală a fost trimisă înapoi în Elveţia.

Majestatea Sa ajunge totuşi în ţară în anul 1992, de Paște, mergând la Mănăstirea Putna și la București, unde a fost întâmpinat de un milion de oameni. Însă în 1994, Ion Iliescu îi blochează din nou intrarea în ţară, întorcându-l de pe aeroport de data aceasta. Atunci, liderii PDSR, predecesorul PSD-ului, au propus declararea Majestăţii Sale, precum şi a parlamentarilor Opoziţiei care l-au întâmpinat, drept persona non-grata. În 1995, Ion Iliescu recurge la încă o umilinţă: nu îi permite Majestăţii Sale să-l conducă pe ultimul drum pe bunul său prieten Corneliu Coposu.

În galeria celor care l-au batjocorit pe „Regele meu” şi îl deplâng acum cu nesfârşită prefăcătorie putem să-l includem pe încă un fost şef de stat, Traian Băsescu, care, de la înălţimea primei funcţii în stat făcea următoarele declaraţii: „Abdicarea este un act de trădare” şi „Regele a fost slugă la ruşi”.

Umilirea Majestăţii Sale, ca parte a războiului neîntrerupt pe care Partidul Comunist Român şi fosta Securitate l-a purtat cu „Regele meu” nu s-a oprit nici în ziua morţii sale. Pe 5 decembrie, la televiziunea unui infractor fugar, a fost invitat să comenteze dispariţia Majestăţii Sale Sergiu Andon. Dintre toţi oamenii din lume, a vorbit despre „Regele meu” tocmai autorul infamului editorial din 1990, „Fir-ai al naibii, Majestate!”. 

Fost procuror în perioada comunistă, ulterior redactor la Flacăra şi Scânteia, avocat al lui Dan Voiculescu după revoluţie şi fost senator PC, Sergiu Andon personifică cel mai bine clica securisto-comunistă care l-a umilit pe „Regele meu”, timp de decenii şi care acum i-a aplicat o lovitură finală. O parte dintre ei se pregătesc deja pentru următoarea lor bătălie, îndreptându-se cu josnicie către Regina Margareta, din pretexte inventate sau din „vina” de a nu fi tatăl ei. 

Majestatea Sa s-a stins la câteva zile după Ziua Naţională a României, sărbătorirea Marii Uniri. Aproape de-o vârstă cu România Mare, “Regele meu” şi-a iubit ţara cu adevărat şi spre deosebire de alţii, a şi demonstrat asta. Lacrimile din ochii săi atunci când a fost oprit pe aeroport şi împiedicat să se întoarcă acasă spun mai multe decât oricâte cuvinte. La fel a făcut-o şi prietenul său Corneliu Coposu. Iubirea de ţară şi patriotismul, mândria de a fi român sunt noţiunile care au fost confiscate şi exploatate politic cu cinism de către specimene precum Vadim Tudor sau Ion Iliescu şi urmaşii săi. În acelaşi timp, urmaşul lui Ferdinand Întregitorul sau secretarul lui Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri, erau descrişi drept „duşmani ai poporului”, trimişi ai „agenturilor străine” sau „elemente destabilizatoare ale ţării” (adică un fel de “soroşişti” avant la lettre) tocmai de către cei care până mai ieri erau comunişti internaţionalişti, orbitând în jurul Moscovei şi încercând să găsească justificări pentru dezlipirea Basarabiei.

Destinul Majestăţii Sale arată că, de multe ori, Istoria nu le face dreptate celor drepţi şi curajoşi. Sau, cel puţin, nu în timpul vieţii lor. Din păcate, discuţiile despre rolul şi locul în istoria Românie al Majestăţii Sale s-au transformat în dezbateri despre preferinţe pentru monarhie sau republică. În mod nedrept, s-a trecut astfel de prea multe ori cu vederea caracterul celui ce a fost ultimul Rege al României. Iar pentru mine, „Regele meu” rămâne mai întâi de toate un om. Un om a căruit nobleţe nu a fost dată de titlul sau de numele său, ci de onoarea, decenţa, eleganţa, dar şi de demnitatea pe care le-a demonstrat neîntrerupt, până în ultima clipa a vieţii sale. Există mulţi regi care îşi fac de râs blazonul, nefiind demni de titlul lor. Majestatea Sa, strănepot al Reginei Victoria şi văr al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a fost însă un exemplu rarissim de monarh care a înnobilat ideea de regalitate. Prin conduita sa impecabilă, simplitatea aproape incredibilă cu care şi-a trăit viaţa şi modestia dezarmantă, Majestatea Sa a fost cel mai om dintre regi şi singurul Rege adevărat dintre noi toţi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp