Biserica devenise acvariul meu. Cum am reușit să scap de mentalitatea fundamentalistă care mi-a fost cultivată într-un anturaj de teologi

Foto: Inquam Photos/ George Călin

Este greu să recunoști că n-ai avut dreptate, dar consider că este și mai dificil procesul prin care ajungi să recunoști singur că raționamentul a fost greșit.

Trebuie să iau povestea de la început pentru că, acum, la vârsta maturității, consider că lumea în care s-a întâmplat să mă nasc este o scuză pentru momentul în care am făcut cea mai mare greșeală de până acum. Totodată această poveste poate ar trebui să fie un avertisment pentru cei care se regăsesc în ea. 

În satul din Oltenia în care am crescut erau foarte greu de găsit absolvenți de facultate. Sunt convins că nici educatoarele bătrâne de la mijlocul anilor `90 și nici învățătoarea nu au ajuns la facultate și mai știu sigur că nicio rudă din familia mea extinsă nu a cochetat cu ideea de a merge la facultate. Dar asta sună deja elitist și nu despre studii este neapărat vorba, chiar dacă pentru mine acestea au fost cele mai importante în ultimii ani, ci despre mentalitate. Să zic că am crescut într-o lume conservatoare e delicat spus, pentru că ar trebui să asociem conservatorismul cu alte valori decât cele care zboară printre ideile anumitor politicieni. „Tradiționalist” este termenul mai potrivit, mai ales pentru că o să fie în prim-plan mai jos. Satul este un loc unde superstiția se confunda cu tradiția, popa din sat, cu un vrăjitor care se roagă să moară oamenii care au furat obiecte din Biserică și unde ce spun „ăi` bătrâni” valorează mai mult decât ce-ți spune medicul.

Probabil că primul absolvent de facultate care mi-a apărut în față a fost profesorul de religie pe parcursul celor 8 ani petrecuți la școala din sat. Explica frumos totul și religia a rămas materia mea preferată până în ultima clasă de liceu. N-am mers la biserică mai deloc. În copilărie, a încercat bunica să mă ia de vreo două ori, dar țin minte că m-am plictisit groaznic, iar părinții mei mergeau doar în noaptea de Paști. De la 12 ani am început să-l ajut pe tata la barul pe care-l avea și auzeam acolo povești despre oameni, despre care știam cât de mult alcool intra în ei zilnic, care au fost plimbați pe spatele unor curcani în urma unor vrăji, despre lumini supranaturale care ieșeau din case abandonate sau flăcări care apăreau din pământ în locurile unde au fost îngropate comori.

Privind acum totul retrospectiv, consider că acești oameni nu sunt creștini și îi cunosc personal pe mulți care sunt scârbiți de preoți, episcopi, Biserică, nu știu Crezul, dar probabil din lașitate afirmă că au credință în Dumnezeu. Le frică să verbalizeze că nu cred, pentru că păstrează undeva un sentiment de „Și dacă există și mă trăznește?”. Și cred pentru că...așa e tradiția, așa e din bătrâni. 

Îmi amintesc la fel de clar și astăzi ce șoc am avut atunci când profesorul de religie a scris pe tablă că noi,creștinii, suntem împărțiți în trei, iar cei mai mulți nu suntem ortodocșii și nu suntem nici măcar pe locul doi, pentru că, pe lângă catolici, chiar și protestanții ne-au întrecut. Primele semne de revoltă față de lumea din jur le-am experimentat prin clasa a VII-a când am învățat despre cum se formează norii și apoi se descarcă. Acasă bunica se ruga la Dumnezeu să plouă „ca să fie porumbul frumos” și eu încercam să-i explic că acum știu de unde vine ploaia și nu are nicio legătură cu Dumnezeu. De la ideea aceasta am început să mă revolt total împotriva unicului Dumnezeu pe care-l cunoșteam (care era unul în ființă, dar întreit în persoane). N-am avut cu cine să discut această idee, tata a fost eroul absolut al copilăriei mele, dar el nu era interesat de astfel de lucruri, părerea lui a fost întotdeauna că trebuie să credem în Dumnezeu în sufletul nostru, acolo pe undeva și...cam atât. Aici se oprea discuția. Un lucru de care a fost mereu sigur și mi l-a repetat cu fiecare ocazie a fost să nu fac prostia să mă căsătoresc cu o fată care merge la Biserică: „Ce să cauți tu, fată tânără, la Biserică? Înseamnă că ai o problemă pe care nu poți să ți-o explici sau ești îndrăgostită de cineva care lucrează pe acolo și nu vrei să recunoști. Alt motiv nu există...” Desigur că nu accepta contraargumente.

Acum îmi dau seama cât de importanți sunt mentorii în viața noastră, acei oameni pe care i-am întâlnit mai târziu, care au fost accesibili și mi-au oferit indicații/ sfaturi prin întunericul prin care bâjbâiam spre rațiune. Neavând cu cine să discut am refuzat să mă mai închin când treceam pe lângă troițe. Acum găsesc interesant faptul că, pe la 13-14 ani, încă nu avem multe „icre” ale fricii pe care o pun în noi preoți și teologi care ne sperie cu focurile iadului dacă nu credem sau nu facem anumite lucruri. Eram sceptic și când auzeam poveștile cu alcoolicii care erau zgâriați pe față de crengi pentru că i-au plimbat curcanii pe te miri unde și nu pentru că s-au împiedicat pe undeva noaptea de la cei doi litri de țuică băuți. 

Am avut șansa incredibilă să intru la cel mai bun liceu din județ, dar pentru că nu a stat nimeni de vorbă cu mine să mă întrebe ce-mi place, am ales specializarea Științele Naturii. N-am făcut nimic în plus la fizică și chimie în primii opt ani și am ajuns să studiez intensiv aceste două materii fără să am fundația pusă / fără să am cunoștințele de bază și nu am recuperat niciodată. Materiile mele preferate au rămas religia, engleza, istoria și geografia și, după ce am citit Moromeții, la 14 ani (nu-mi venea să cred cât de mult seamănă relația mea cu tata cu cea dintre Ilie și Neculae Moromete!) am devenit pasionat de citit și am reușit să termin aproape toate cărțile din bibliografia obligatorie de la limba română. M-am menținut cu mediile anuale la nivelul notei 8 și pentru că – dar de asta mi-am dat seama mai târziu - nu exista în jurul meu o etică a muncii. „Munca-l caută pe prost”, sau „Munca la muncă trage”, auzeam în jur / auzeam în mediul meu. Sau cum am auzit pe cineva întrebând, în urmă cu câțiva ani: „Pe voi nu v-au crescut părinții cu ideea că trebuie să vă găsiți un loc de muncă unde să nu munciți?” Ba exact așa a fost, și nu doar cu mine, ci pe aproape toți cei din jurul meu.

În clasa a XI-a am auzit-o pe profesoara de engleză zicând ceva despre Facultatea de teologie de la Craiova unde a studiat engleză. N-am înțeles bine, nu știam cum funcționează facultățile, dar ideea aceasta de engleză plus religie suna foarte bine pentru mine în acel moment pentru că erau materiile mele preferate. Am vorbit cu tata, care, pe vremea aceea, era încă eroul meu. Din ce am scris mai sus el a înțeles doar „teologie”, s-a ajuns la „ai două mâini de luat și niciuna de dat, muncești o singură zi pe săptămână. Pe vremea mea cei mai deștepți oameni se duceau la Teologie și Academia Militară. Așa facem tată, bravo!” Doar că eu, în clasa a XII-a, am făcut filosofie și lumea mea a căpătat un alt sens. În clasa a XII-a am citit într-o săptămână toate cele trei volume din „Cel mai iubit dintre pământeni”. Victor Petrini era profesor de filosofie și...un intelectual. Ceva despre care nu prea mi-a vorbit nimeni și mi s-a părut atunci că un om care citește (și înțelege) cărți „grele”, scrie și are acest statut de intelectual este cel mai sus ierarhia meseriilor. Și am înțeles rapid că intelectualitatea este strâns legată de filosofie și pentru că și-n „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” tot despre un student la filosofie era vorba.

Profesoara de filosofie mi-a spus că m-a lăudat la alte clase de-a XII-a, lucru care era nou pentru mine, având în vedere că, la materiile de bază ale profilului, am avut note ca numerele de telefon. Am vorbit cu ea despre Facultatea de filosofie, mi-a zis că ar trebui să merg acolo, pentru că e clar că sunt pasionat de materie. Dar nu prea a știut să-mi ofere nici ea prea multe detalii. Înapoi, la „eroul” meu, i-am spus că îmi place filosofia, că mă gândeam că aș putea... „Eroul”a zis iar: „Două mâini de luat, niciuna de dat, o singură zi pe săptămână...”. Nu știam cum să folosesc internetul în mod util pe atunci, mentori prin jur... nici nu am știut să-i caut, probabil.

Am fost printre cei 44% care au promovat examenul de bacalaureat în a doua generație care a avut parte de camere de supraveghere și am avut norocul să nu merg la Teologie la Craiova. Și așa am ajuns la Sibiu. Aproape trei ani m-am tot gândit să studiez altceva, am păstrat aceeași atitudine față de credință ca și-n liceu: nu credeam, nu mergeam la Biserică, dar înțelegeam multe lucruri interesante - cele care țineau de morală, etică și filosofie – și citeam cu drag aproape orice.

La sfârșitul anului trei de facultate, din cauza unor schimbări în viața personal, m-am hotărât să mă mut, după ce am stat prin mai multe chirii, în căminul de la Teologie. Aici mi-am făcut un grup de câțiva prieteni buni și mi-am găsit un sens în lumea lor. Am început să merg la Biserică, să postesc, să mă rog și să-mi zic mie și celorlalți că cred/ am credință. Doar că adevărul este că încercam doar să satisfac a patra nevoie din piramida lui Maslow, cea de apartenență. De la 22, până la 26 de ani am trăit în lumea aceea, am fost chiar și pe muntele Athos timp de o lună după ce am terminat facultatea. Ceea ce consider că a fost rău în acea perioadă sunt momentele în care am încercat să pătrund și eu în conștiințele altora așa cum au pătruns alții în a mea.

• O să fac o pauză înainte de a ajunge la punctul central al poveștii ca să povestesc o alta, mai scurtă, la care am participat de curând. Am ajuns la o masă cu o persoană care, după ce m-a auzit vorbind cu altcineva despre Temu – o companie chinezească despre care am citit că încearcă să racoleze cât mai multe date prin aplicația sa cu „super oferte” – mi-a zis că preferă, fără probleme să-i ia chinezii datele și nu americanii. Bănuiam unde o să ajungem cu discuția în cel mai scurt timp... La ortodoxie. De fapt, la ortodoxism, doar că nu știa acest lucru. Mi-a zis că la facultățile de teologie nu se învață adevărata ortodoxie și episcopii sunt ecumeniști. Așa că l-am întrebat la ce mânăstire merge și mi-a zis că la un „gheronda” din Grecia. Am încercat să-mi păstrez calmul și l-am întrebat ce facem cu cei din triburile din Africa sau asiaticii de prin Sri Lanka care n-au auzit niciodată de evreul Isus Hristos în numele cărora au înființat unii oameni o nouă religie. A zis că e vina africanilor și asiaticilor pentru că Dumnezeu îi cheamă pe toți la el. L-am întrebat dacă nu consideră nedrept un zeu care te-a creat și te-a pus într-un trib african de unde n-o să auzi niciodată de acel zeu și condiția către o fericire veșnică este să crezi în acel zeu despre care n-ai auzit niciodată. Mi-a zis că e blasfemie să zicem despre Dumnezeu că e nedrept. Mi-a zis, la sfârșit, să-l contrazic dacă am argumente și i-am zis că nu vreau să fac asta, ci doar i-am pus întrebări și i-am mai spus că dacă el e fericit și liniștit cu adevărul care îi dă un sens în viață, eu nu vreau să-l perturb. Acel om promovează pentru cei din jurul său sau noilor cunoscuți, cum eram eu, ideea despre creștinii ortodocși care sunt ființe superioare față de toți ceilalți care sunt inferiori. Pe lângă toate complicațiile politice care apar aici când ajung să facă dragoste plină de spume politica și religia, problema pe care o consider ca fiind, de fapt, cea mai mare este cea care privește „depunerea de icre” în conștiința oamenilor. Am întâlnit în acești ani de umblat prin tenebrele acestei lumi fundamentaliste un duhovnic care le spunea celor care se spovedeau la el că este mai important ce spune duhovnicul decât propria lor judecată.

Revenind la poveste, la 25 ani, în 2018 eram cu totul acaparat de această lume, tocmai ce primisem multe laude după activitatea mea de voluntar la un eveniment important al Bisericii. Biserica devenise acvariul meu. Pentru cei care nu-și mai aduc aminte, menționez că, în toamna acelui an, societatea românească a fost polarizată iremediabil, ecourile continuând odată cu începerea pandemiei și fiind prezente în campania electorală în care ne aflăm astăzi.

În acel an, eram deja student în al doilea an la Științe Politice și mintea mea deja începuse să se mai deschidă și către alte idei. Nu neapărat că mă gândeam să sar din acvariu, dar măgândeam dacă aș putea să respir în afara acestuia, dacă nu cumva sunt dotat și cu plămâni (sau rațiune cum se numește, de fapt). Însă, în campania pentru referendum am făcut tot ce am putut să-i fac pe oameni să meargă la vot, dar nu singur am făcut asta, ci cu toți oamenii dragi din jur, cu prietenii mei, cei care mi-au satisfăcut nevoia a patra din piramidă. În special pe Facebook, oamenii decenți din lista mea au fost șocați de ceea ce au văzut scris pe pagina mea. Nu doar că am fost voluntar, ci am fost unul dintre coordonatorii acestora și am împărțit fluturașe prin Piața Mare din Sibiu. Cu mintea „de pe urmă”, dacă aș vedea acum pe cineva că face asta, aș avea nevoie de dovezi destul de puternice să văd că acel om s-a schimbat. Pentru că am scris deja foarte mult, n-o să mai explic cu multe detalii că acel referendum, pe lângă polarizare, a fost o manevră politică și nici că persoanele de același sex care sunt împreună au dreptul la un parteneriat civil și acest lucru nici măcar n-ar trebui să fie supus vreunei dezbateri. E o problemă în care Statul nici măcar n-ar trebui să consulte Biserica, ci să se gândească doar la drepturile cetățenilor lui.

Înainte de final, o să mai povestesc un singur moment din campania (electorală) pentru referendum. Mă duceam spre casă într-o seară, după o ședință în care toată lumea a vorbit aiurea și singurul om din încăperea care putea să formuleze un raționament și care era prezent acolo la invitația mea, n-a fost lăsat să zică mai nimic. M-am întâlnit cu șeful / managerul unei librării unde am lucrat la un moment dat. Era un om pe care îl respectam foarte mult și printre altele era un membru important USR din oraș. M-a întrebat ce fac, i-am zis că sunt supărat și obosit, în special din cauza oamenilor cu care lucrez în campanie și el mi-a zis doar atât: „N-ar trebui să-ți pui mai multe semne întrebare dacă oamenii ăștia cu care lucrezi se comportă așa?” Pe moment nu m-a afectat atât de tare acest gând, dar, pe măsură ce am început să-mi recunosc că acest gând îl aveam și eu, a început să devină tot mai puternic și să mă acapareze complet.

La sfârșitul anului s-a spart gașca de prieteni din care am făcut parte trei ani, terminând studiile de teologie am avut timp să citesc alte cărți de literatură, politică și mai ales filosofie. După un an, eram deja membru PLUS și am rămas apoi și în USR-PLUS încă un an, n-am fost însă niciodată activ, dar acum pot să recunosc că au avut dreptate când au zis că acel referendum nenorocit o să ne polarizeze societatea. După ce am terminat Facultatea de Științe Politice, am intrat în învățământ și am predat trei ani Religie Ortodoxă. În primele luni din primul an, am încercat să mai cred, dar am avut mereu în vedere conștiința copiilor din fața mea, am făcut tot posibilul să-i feresc de superstiții și fundamentalism, să pun accent pe toleranță și pe blândețea mesajului evreului Isus din Nazaret. La 28 de ani m-am înscris, în sfârșit, la Facultatea de Filosofie, pe care o termin anul acesta și unde am studiat timp de trei cu o bucurie cum rar am simțit până acum. Urmează să plec cu o bursă în Germania, unde vreau să-mi continuu studiile în zona de limbaj, fundamentalism și pericolul anumitor ideologii politice.

Astăzi sunt produsul câtorva profesori care m-au învățat cum să gândesc și al multor cărți. De mentalitatea fundamentalistă cultivată în mine în satul din Oltenia și mai târziu, într-un anturaj de teologi, am reușit să scap cu greu, recunoscându-mi mie că am fost idiot.

Am ales să public această poveste acum, pentru că mă gândesc la tinerii care se regăsesc în anumite părți din povestea mea o să meargă să pună ștampila pe AUR sau chiar SOS la alegerile din 9 Iunie. Tineri care n-au avut parte de un întreg proces, cu întâlniri valoroase cu anumiți oameni, plus timpul necesar și capacitatea de a înțelege idei din anumite cărți care să le dezvolte rațiunea și spiritul critic, ieșind din colții celor care le-au acaparat conștiințele. Iar acest lucru nu se întâmplă doar la noi, AfD-ul crește în Germania și Trump se scaldă prin băi de mulțime în SUA.

Nu e ușor să te uiți în oglindă să-ți recunoști singur prostia, să ieși din acvariu cu speranța că vei învăța să respiri, să-ți urmezi pasiunile când nu te încurajează nimeni din jurul tău (și chiar nu exagerez, n-am avut nici măcar o persoană care să se bucure când m-am înscris la Filosofie). Însă, încurajându-i pe copii la școală să nu-i asculte pe cei care le spun că nu pot să urmeze anumite meserii, nu puteam să nu par un ipocrit în fața propriei conștiințe știind că eu nu mi-am urmat cel mai mare vis. Nu e ușor, dar știu sigur că nu e imposibil.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp