„Când s-a stins din viaţă brusc, de pe o zi pe alta, a rămas în urma mamei, pe fotoliu, andreaua circulară cu fusta de casă, din lână colorată, pe care tocmai mi-o tricota…” Acum câteva decenii, era la modă... tricotatul

Foto: Profimedia Images

De câte ori n-am precizat de-a lungul timpului, atunci când era vorba de prenumele meu sau de adresa mea de email „Andrea cu un singur e – la fel ca andreaua de tricotat”, fără a adăsta cu gândul asupra celui de-al doilea termen de comparaţie.

Deunăzi, căutând prin sertarul cu ace, aţe şi alte obiecte de cusut, am dat – chiar în fundul sertarului – de o andrea veche, ponosită, strâmbă şi… însingurată, mărturia evidentă că acasă la mine nu s-a mai tricotat demult. Niciodată nu am excelat în această îndeletnicire, pe care o făceam cu anasâna la orele de lucru manual de la şcoală (cu ajutorul substanţial al mamei la finalizarea obiectului tricotat – un fular) şi nu am aplicat nici mai târziu cele însuşite cu chiu cu vai, cu excepţia unei veste tricotate pentru soţul meu – tot cu ajutorul mamei – în primii ani de căsnicie. În preajma mea, însă, se tricota foarte mult. Acum câteva decenii tricotatul era în vogă. Mama, prietenele şi vecinele ei, dar şi colegele mele de la Centrul Teritorial de Calcul tricotau de zor.

Mama învăţase să tricoteze la o vârstă fragedă. În timpul războiului tricotau şi fetiţele de la Orfelinatul Israelit Báró Hirsch din Budapesta (care au supravieţuit Holocaustului sub protecţia Crucii Roşii şi a Ambasadei Suedeze). „… tricotam mănuşi, şosete şi manşoane de lână pentru soldaţii de pe front. Am fi dorit să-i ajutăm şi pe evreii din detaşamentele de muncă, însă nu era nicio posibilitate să le trimitem ceva, deşi aproape fiecare dintre noi avea o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată care servea Ungaria în aceste detaşamente, săpând tranşee, construind drumuri şi căi ferate, doborând copaci, sau curăţind terenurile minate. Evreilor nu li se permitea să poarte armă şi aveau un regim mult mai sever. Din puţinele veşti ştiam că suferă de foame şi de frig…” – povesteşte în cartea ei de memorii Surica, fiica Evei.

În anii ’60 ai veacului trecut, când gama redusă a materialelor textile şi confecţiilor comercializate le obliga pe femei să-şi tricoteze obiectele vestimentare, tricotatul a prins aripi. Mama tricota cu elan şi fantezie, astfel încât într-o perioadă de penurie cronică eu aveam rochii, fuste, pantaloni şi pardesie elegante, toate tricotate de ea. Restul familiei a beneficiat de şosetele groase de iarnă făcute tot de mânile ei îndemânatice. Trebuia doar să faci rost firele de lână (bumbac sau melană) potrivite şi – pentru că gama cromatică din comerţ nu era prea diversificată – s-o duci la boiangerie, sau s-o vopseşti acasă. Eu trebuia s-o ajut pe mama doar la depănatul sculului, după care începea tricotatul. Cu cât era modelul sau croiul mai complicat, cu atât mai des se ducea mama să-şi consulte vecina cea pricepută (Ysta, maestră a sportului din Crimeea, căsătorită cu un profesor universitar din Cluj), sau o vizita pe prietena ei Kati (soţia filosofului Nicolae Kallós, campioană de tenis de masă în tinereţe) care era o maestră desăvârşită în arta croşetatului, o femeie foarte inteligentă cu mult simţ practic. Kati decupa tiparul şi îi explica mamei unde trebuie să înmulţească ochiurile şi unde să le scadă şi, mai ales, cum să încheie frumos părţile componente: spatele, feţele şi mânecile. Totul mergea strună… dacă nu alunecau ochiurile de pe andrele. După ce au apărut andrelele circulare, am avut parte de fuste şi rochii din cele mai elegante şi, evident, de şosete mai delicate.

Femeile par să fi tricotat dintotdeauna, intrând şi în literatură cu andrelele în mână, asemenea dădacei lui Puşkin:

La geamul odăiţei tale

De veghe stai, mâhnită eşti.

Andrelele tot mai agale

Cu mâini zbârcite le-nvârteşti.

(traducere Igor Creţu)

Totuşi şi acest dintotdeauna a putut fi datat. După o căutare pe Internet am aflat că cele mai vechi obiecte realizate cu o tehnică apropiată de tricotajul actual (împletirea în ochiuri a unor fire textile) au fost descoperite în săpăturile arheologice din Scandinavia, Egipt şi Peru, ceea ce dovedeşte faptul că popoare din diferitele părţi ale lumii au descoperit şi aplicat, independent unele de altele, proceduri identice de confecţionare a obiectelor vestimentare.

Şi nu e de mirare dacă mă gândesc că în cartea lui George Gamow Treizeci de ani care au zguduit fizica este relatat un episod în care celebrul fizician P.M. Dirac, vizitându-şi prietenul – un alt mare fizician, Piotr Kapiţa – a urmărit-o îndelung pe soţia acestuia, Ania, care tricota. În final, P.M. Dirac a conchis că mai există un mod, unul singur, de a lua ochiul pe andrea. Soţia lui Kapiţa i-a explicat râzând că femeile ştiu asta de multă vreme, există doar două moduri de a tricota: pe faţă şi pe dos.

Iniţial, pe continentul nostru, piesele vestimentare tricotate – mănuşi şi ciorapi – erau purtate doar de înaltele feţe bisericeşti. Cel mai vechi obiect vestimentar tricotat care s-a păstrat până în zilele noastre este o mănuşă din veacul al XII-lea, care a aparţinut episcopului Konrad von Sternberg, iar o alta – datând din veacul al XIII-lea – fusese purtată de Papa Clement al V-lea. În veacul al XIV-lea se cunoştea deja metoda tricotatului circular, cu mai multe andrele, din moment ce pe un tablou de altar în 1359, pictat de maestrul Bertram din Hamburg, însăşi Madona tricota cu patru andrele.

Regina Elisabeta I-a a Angliei purta ciorapi tricotaţi din mătase, dar şi şepcile tricotate erau la mare preţ în Bătrânul Albion. Prima breaslă a tricotorilor – o meserie rezervată bărbaţilor – s-a înfiinţat în secolul al XVI-lea, acelaşi veac în care a fost inventată şi prima maşină de tricotat, în 1589, de către William Lee. În secolul al XVII-lea ramura industrială a tricotatului era răspândită în toată lumea civilizată.

Andrelele au rămas în mâinile femeilor care, de-a lungul veacurilor – pe vreme de pace şi de război – au tricotat nesfârşite şiruri de mânuşi, şosete, laibăre, fulare şi căciuli pentru bărbaţii, copiii şi nepoţii lor.

În zilele noastre maşinile inteligente, complicate şi rapide produc o mare diversitate de modele din cele mai felurite materiale, destinate oamenilor din toate categoriile sociale. Cine mai stă să tricoteze?! De mult nu mai văd pe băncile din Parcul Mare mămici sau bunici care tricotează veghindu-şi odraslele aflate în cărucior sau la locul de joacă. Toată lumea stă cu nasul în telefonul mobil…

Şi cine să mai cumpere tricotaje de mână? Uneori întâlnesc câte o bătrânică modestă care-şi vinde marfa pe sponci, în colţul pieţei sau pe treptele halei. Dar nu prea are căutare…

Totuşi, tricotatul de mână nu a dispărut, ci s-a… upgradat. În buticurile exclusiviste sau la expoziţiile de textile poţi găsi piese originale, unicate realizate cu imaginaţie şi rafinament.

Aşez înapoi în sertar andreaua ponosită, strâmbă şi însingurată – care de astă dată a îndeplinit rolul de madlenă – şi mă săgetează dureros absenţa mamei. Când s-a stins din viaţă brusc, de pe o zi pe alta, a rămas în urma ei, pe fotoliu, andreaua circulară cu fusta de casă, din lână colorată, pe care tocmai mi-o tricota… Pipăind-o, descifrez peste timp dragostea şi grija ei încriptate în sistemul binar al ochiurilor luate cu andreaua: unul pe faţă, altul pe dos.

Bibliografie

https://index.hu/tudomany/til/2016/11/09/a_kotes_igazan_ferfias_tortenete/

https://hu.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6t%C3%A9s_(textilipar)

http://v-cati.blogspot.com/2012/02/din-istoria-tricotatului.html

https://www.naturafil.com/petite-histoire-tricot.htm#:~:text=Globalement%2C%20il%20est%20admis%20que,Espagne%20jusqu’au%2015%C3%A8me%20si%C3%A8cle.

Gamow, G, Thirty Years that Shook Physics. The Story of Quantum Theory

articol publicat anterior pe baabel.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp