foto: Album - Tolo Balaguer / Album / Profimedia
„Câtă frumuseţe! Aici aş vrea să stau la pensie!” Am auzit de două ori replica aceasta, după ce am fost câteva zile în Valencia.
Cred că adevăratul sentiment dolce far niente este trăit de spaniolii de pe malurile Mediteranei. Italienii doar au ştiut să facă filme superbe pe acest subiect, dar nu reuşesc să îi egaleze pe spanioli, când vine vorba de a nu face nimic, sau, aşa cum ar spune unii, când vine vorba să îşi trăiască viaţa.
Pensia este doar acea iluzie de a trăi aparent, de a face numai ceea ce vrei. Este ca şi acea idolatrizare a vremurilor de demult, când oamenii trăiau simplu. De altfel, niciunul dintre cei care mi-au spus că îşi doresc să se retragă în Spania la pensie nu este vreun leneş, inadaptat sau persoană care să se mulţumească să zapeze pe telecomandă ori să scroleze printre filmuleţe tâmpe de pe tiktok. Din contră, sunt oameni de acţiune. Nu cred că am fost meniţi să ne punem pe un şezlong, să admirăm frumuseţea naturii cu un pahar de vin sau un cocktail în mână şi să lăsăm timpul să treacă la nesfârşit. Suntem aici, trecători, pentru a simţi fericirea în razele soarelui şi apa Mediteranei, însă nu mai mult de câteva zile.
Sayyied Qutb, egipteanul care a teoretizat prima dată fundamentalismul musulman modern, repudia civilizaţia americană fiindcă avea, printre alte păcate, obsesia pentru muncă şi nu mai lăsa timp oamenilor să trăiască viaţa, să se preocupe de ţelurile religiei. Dacă prea mulţi dintre noi se vor retrage să contemple frumuseţea sudului, băuturile dulci-alcoolizate mai multă vreme, ori să se apuce de filosofie religioasă, vom ajunge şi noi pe panta descendentă pe care a apucat-o civilizaţia musulmană în urmă cu multe secole şi în ale cărei mreje se complace şi astăzi găsindu-şi scuze precum cele ale lui Qutb. Deşi mi-e teamă că deja am luat-o uşor pe scări în jos.
Cu alte ocazii, am explicat că în spaţiul iranian s-au născut principalele idei şi concepte religioase. Totuşi, pe ţărmurile Mediteranei, acestea au fost sublimate cel mai bine şi aici au dat naştere celor mai importanţi profeţi ai lumii. Chiar dacă Mahomed şi-a început cariera la Mecca şi Medina, la marginea pustiului Arabiei, nu trebuie să uităm că aceasta era o “suburbie” a Mediteranei, iar majoritatea conceptelor religioase islamice îşi au rădăcinile în credinţa iudaică şi creştinism. La marginea deşertului, aproape de valurile albastre ale Mediteranei, Dumnezeu a fost îngăduitor cu oamenii şi le-a vorbit.
Dacă vom fi sinceri, Mediterana a jucat un rol esenţial în istorie până pe la 1500. Călătoriile lui Columb şi Vasco da Gama au dat o lovitură mortală rolului acestei mări. Bogăţiile au început să vină de peste oceane. Principatele italiene şi Imperiul Otoman, ce îşi legaseră prosperitatea de Mediterana, au început să îşi piardă importanţa în politica Europei. Cei care au avut curajul să pornească înspre Americi şi Indii au fost răsplătiţi. Capitalul a început să se adune mai la nord şi tot aici a început revoluţia industrială. Odată ce lumea noastră s-a mărit, Mediterana a rămas doar o regiune, disputată, e adevărat, dar şi-a pierdut strălucirea de centru a lumii.
După 1850, odată ce transportul a început să se dezvolte cu adevărat şi a apărut primul val globalist, Mediterana era încă pe agendele marilor puteri europene, însă, aşa cum spuneam şi mai sus, banii se făceau în Indii. În jumătatea de secol de până la izbucnirea Primului Război Mondial comerţul mondial creştea de patru ori, iar noile state din Americi şi Asia îşi luau partea leului.
Economia determină istoria şi tocmai de-asta este evident că Mediterana a intrat demult într-un con de umbră, chiar dacă pe malurile ei septentrionale găsim ţările unei Uniuni care a dat sens prosperităţii. Din păcate, este o Uniune fără ambiţii, un conglomerat de ţări care, cu mici excepţii, şi-au pierdut visele de mărire, şi-au uitat menirea de a fi un exemplu de libertate şi echilibru. Parcă suntem o lume la pensie care aşteaptă numai zile însorite în vreme ce meteorologii anunţă vijelii.
Dincolo de principii sau chiar înaintea lor sunt dorinţele şi nevoile noastre. Maslow va avea mereu dreptate: dacă pentru o mică, foarte mică parte dintre noi piramida sa poate fi inversată sau nivelele ei mixate, la nivel social aşa ceva este imposibil.
Unii consideră că lumea europeană, era să zic creştină, deşi nu prea mai e, se află în conflict cu cea musulmană. Este un mod simplist de a vedea lucrurile. Mai întâi trebuie să observăm conflictul continuu din interiorul lumea musulmane. Pe urmă, să ne uităm la războiul din Ucraina început de Rusia care se consideră reprezentantul ortodocşilor, dacă nu al tuturor bunilor creştini, şi să acceptăm faptul că starea naturală a lumii ăsteia este conflictul. Creştini împotriva musulmanilor, catolici împotriva protestanţi, albi împotriva roşii, sunniţ versus şiiţi, întotdeauna am găsit o explicaţie logică războaielor, deşi motivele acestora sunt atât de îndepărtate de raţiune. Conflictele sunt parte a firii noastre. Războaiele şi crimele, afectele şi exploziile de iubire sau ură, deopotrivă, au dat naştere celor mai oribile crime, dar au stat şi la baza evoluţiei.
“Impărăţia mea nu este din lumea aceasta.” Cuvinte care i-au aparţinut celui mai înţelept dintre noi, fruct al inspiraţiei divine, vor rămâne întotdeauna actuale. Suntem construiţi genetic pentru conflict, pentru competiţie. Homo sapiens trăieşte pe acest pământ de trei sute de mii de ani, răstimp în care au supravieţuit numai cei ale căror gene le-au asigurat preeminenţa. Pacea, tihna, dragostea eternă sunt doar himere.
Don Quijotismul a fost o invenţie europeană. În ADN-ul nostru a fost înscrisă adaptabilitatea. Întotdeauna au fost prezente şi mutaţiile specifice visătorilor, ale celor care aleargă după himere. Însă, în afară de artişti, al căror rol era de a face lumea să viseze pentru câteva clipe, ceilalţi trebuiau să supravieţuiască şi nu o puteau face alergând după domniţe închipuite sau mori de vânt. Ceea ce ne deosebește de animale ne face, din păcate, mai slabi. Frumuseţea de astăzi a Europei, statul social, nivelul de trai, dolce far niente, toate cele pentru care întreaga lume ne invidiază, sunt şi călcâiul lui Ahile pentru noi.
Aici, în spaţiul Mediteranei, s-au ciocnit cele trei mari continente ale Lumii Vechi. Scânteile lor au dat naştere unor civilizaţii sclipitoare, au adus progresul, au pus bazele Europei de astăzi, religiilor şi ştiinţelor. Însă, odată ce “buricul Pământului” s-a deplasat înspre regiuni mai îndepărtate, conflictele de azi ale Mediteranei fac doar să îi şubrezească civilizaţiile care se confruntă pe malurile sale. Fiindcă cei care acum se ridică mult mai la răsărit nu se vor mulţumi să trăiască în pace cu restul lumii. Competiţia este înscrisă în ADN-ul uman, cum am spus. Între indivizi, între grupuri, între ţări, între ideologii. Şi, într-o lume interconectată, pentru o tiranie puternică libertatea şi bunăstarea unei Europe încă strălucitoare este un afront. Indiferent ce ne-ar spune religiile sau dogmele partidului unic, ştim că în carne şi oase, cu bune şi cu rele, fericită sau cumplită, nu avem decât o singură viaţă. Şi, pentru a încerca să fim fericiţi, libertatea este cea dintâi premisă.
Europa s-a reinventat întotdeauna. Aşa cum am spus deja cu alte ocazii, acolo unde s-a născut o mare civilizaţie, după un răstimp istoric se va naşte cu certitudine o alta. Însă, între aceste etape de putere, de crescendo şi strălucire, oamenii săi au suferit. “Muzeul în aer liber” care este acum Europa noastră se poate oricând transforma într-un lagăr, într-o rezervaţie cu oameni ciudaţi, aşa cum îi vedeau odată albii pe amerindieni.
Să nu ne amăgim. Aşa cum pacea a reprezentat un scurt intermezzo istoric între două conflicte, la fel s-a întâmplat şi cu democraţia. “Puterea poporului” este împresurată de riscuri, provocări mortale şi, mai ales, presupune naţiuni cu un anumit grad de experienţă istorică, care şi-au însuşit anumite principii, concepte şi automatisme sociale. Nu este o impietate să spunem că democraţia, chiar de-ar fi impusă, s-ar prăbuşi rapid la Moscova sau Beijing. Iar, aşa cum spuneam, pentru aceste capitale, pentru liderii şi membrii aparatului de stat din aceste ţări, nimic nu este mai periculos decât să îşi lase cetăţenii să se bucure de strălucirea Europei. Chiar dacă provin dintr-o genă recesivă a umanităţii, himerele au darul de a însufleţi cel mai bine popoarele, de a le face să îşi urască stăpânitorii, de a le insulfa speranţa că, în ciuda propriei naturi a indivizilor care le compun, o clipă de libertate valorează mai mult decât un deceniu de viaţă dintr-o dictatură cenuşie. Aşa că ţinta lor este, la început, blamarea şi calomnierea Europei. Iar, la urmă, dacă vor simţi slăbiciunea ei finală, îşi vor trimite hoardele de cetăţeni-zombi să spulbere ceea ce va mai rămâne pe aici.
Dacă Mediterana nu va redeveni o “mare nostrum” cât de curând şi fără un conflict de proporţii epice, cele trei “credinţe ale cărţii” vor avea marea “şansă” de a deveni istorie. O istorie vorbită în şoaptă fiindcă pentru noii stăpâni ai lumii, “religia este opium pentru popor” şi trebuie distrusă. Vom memora, la fel ca sărmanii din Fahrenheit 451, capitole din Biblie, Tora şi Coran pe care, poate, nu vom mai avea nici măcar posibilitatea de a le şopti seara, pe întuneric, fiindcă mici gadgeturi pe care le vom purta pe sub piele le vor dezvălui stăpânilor preferinţele noastre condamnabile.
Orice civilizaţie are o perioadă de creştere, una de zenit şi, pe urmă, inexorabila cădere. Însă nimeni dintre contemporanii oricăreia dintre marile “ore astrale” ale sale nu va şti când se petrec acestea, pot doar spera sau se pot cutremura la gândul lor. Aşa cum nu există destin pentru indivizi, nu există nici pentru civilizaţii. Nu are rost să ne bucurăm ori să ne plângem. Ştim că nu învăţăm nimic din istorie. Însă cele mai mari adevăruri nu stau în cărţi şi nici în vorbele mari, ci în ADN-ul nostru. Din când în când, trebuie să mulţumim fiecare Dumnezeului său pentru binecuvântarea de a fi putut trăi o himeră şi să ne amintim că pentru fiecare binecuvântare primită trebuie să dăm ceva înapoi, la un moment dat trebuie să lăsăm tihna şi să continuăm drumul sau lupta, cum doriţi.
Fragment din cartea Mediterana: democraţie, aventură, artă, jihad, publicată la Editura Lebăda Neagră: https://blackswanpublishing.ro/produse/carti/biografii-memorii-jurnale/mediterana-democratie-aventura-arta-jihad/
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.