Foto: Bogdan Dănescu/Inquam Photos
Cu ani în urmă exista un serial american de mare succes intrat în cultura populară (film, desene animate, benzi desenate) care povestește un caz de crimă, în care o tânără, Laura Palmer, o regină a frumuseții locale, este ucisă și găsită într-o pungă de plastic pe malul râului din orășelul Twin Peaks. Ancheta declanșată de un detectiv FBI a demonstrat că „nimeni nu este nevinovat” din acel oraș, existând o vină sau o complicitate colectivă față de crima petrecută.
În proximitatea unei astfel de povestiri cinematografice s-ar putea situa și evenimentele din Caracalul (județul Romanați de odinioară) de azi. În ambele cazuri, aceste evenimente aparțin unei geografii de locuri misterioase, încărcate de taina „morților neanunțate”. Ele trimit, totodată, spre teme ale noului roman sud-american, în care hybris-ul, răul, violențele, crimele și violurile, așezate peste o memorie acută încă și încapsulată generațional a trecutului de genocide din perioada conchistadorilor, au dezvoltat o epică și narațiuni ce cultivă evidența cu misteriosul, miraculosul cu evenimentul real. Peste tot este vorba de locuri „rele”, asemănătoare celor din Twin Peaks sau din Caracal. Se pot degaja câteva teme de dezbatere și de reflexii privind cazul Caracal.
În primul rând, reverberația fără precedent în spațiul public a crimelor de la Caracal, a traficului de carne vie, a supremației găștilor interlope dintr-un orășel coagulează un personaj și scenografii ale acestor locuri „rele”, mai exact, un personaj colectiv monstruos întruchipat multiplu de procurori, judecători, avocați corupți, polițiști venali, de oameni politici combinați cu personaje mafiote care, la rândul lor, își cumpără mântuirea de la preoți eretici. Toate și toți se află într-o complicitate tainică a crimelor, violențelor, violurilor, a traficului de persoane. O poliție și o justiție care au gestionat sau au arbitrat aceste alcătuiri endemice ale monstruozităților au o contribuție esențială la răul de după 1989 din România.
De la corupția din procesele juridice, la malefacțiunile din procesele de retrocedare a proprietăților, la cumpărarea drepturilor litigioase de la proprietari, ceea ce a produs cel mai mare jaf din bugetul statului de pe vremea mai noului „guru Băsescu” și a vivandierelor Bica, Udrea și a toată pletora portocalie, în bună parte profitoare și venală, justiția le-a talonat impasibilă și complice. Personal, aștept ca în această toamnă, „tovărășiile” de procurori și judecători să iasă în stradă pentru apărarea prestigiului și îmbunătățirea remunerației educatoarelor, învățătorilor și învățătoarelor, profesoarelor și profesorilor, tinerilor angajați și tinerelor familii și a altor categorii profesionale, așa cum toți aceștia au manifestat perseverent, începând cu iarna lui 2017, pentru independența și apărarea oamenilor din justiție în fața agresiunilor politice.
În al doilea rând, acest spațiu al răului a generat personaje și narațiuni ce au întreținut spectrul crimelor și al curiozității „de jos”. Până mai ieri, Caracalul a produs jurnaliști precum Dan Diaconescu și Marius Tucă, jurnaliști de la periferia acestei profesii, rău „școliți”, dar care au fost răzbătători și impertinenți și care au coborât standardele discursului jurnalistic nepermis de mult. Au cultivat senzaționalismul ieftin și hipertrofierea frivolităților și a „tragediei” Elodiei. Dan Diaconescu de la Caracal a făcut din moartea „anunțată” a Elodiei un partid politic, care a sedus mințile puține și netoate ale votanților săi, iar Marius Tucășou a făcut în bună parte trustul antenist. Se așteaptă acum Dan Diaconescul poveștii din Caracalul de azi, care la nevoie poate fi... Marius Tucășou, dar și mai abitir, un anume Alexandru Cumpănașu, în căutare și el de un partid „salvator”.
Dacă rămânem în sfera jurnalismului pofticios de senzațional, de urât și de rău, constatăm că el a cultivat și întreținut în ultimele zile o isterie colectivă. S-au călcat în picioare jurnaliștii și și-au ascuțit penițele de justițiari nevoie-mare în ceea ce privește relatarea și interpretarea cazului de la Caracal. Societatea românească a fost, la rândul ei, isterizată de astfel de relatări, trăind intens în limitele unui fenomen de contagiune mentală colectivă, într-un interval de timp destul de scurt. De la emoția colectivă excesiv-pozitivă produsă de victoria Simonei Halep la Wimbledon, când pe alocuri s-au ivit tendințe ridicole de hagiografiere a acestei Ioana d'Arc a tenisului mondial, la furia și fervoarea negativă, răzbunătoare, proiectată asupra monstrului din Caracal, societatea românească, inspirată de isteria politicianistă și jurnalistică, s-a manifestat ca atare. Mulțimea este, așadar, ușor de manipulat și ușor de câștigat pentru cauze justițialiste, în schimbul unor încărcări masive și a unor licitări peste măsură a urâtului și a monstruosului, iar urâtul, așa cum s-a spus deseori, este o erezie.
Peste toate însă, se instalează „salvatorul”, „cel fără de început” și „cel fără de sfârșit”, Dan Barna, care afirma pompos și patetic că dacă el era președintele României, nu s-ar fi întâmplat cazul tragic de la Caracal. Aleluia!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
- "președintele țării are sensibilități și apetit, mai mult decât ar trebui, pentru statul securisto-sereisto-sieist"
.- Regimul coloneilor
- manipulările securității
- Statul paralel (!)
- spusele domnului Barna
Deci, se pune întrebarea legitimă, cui slujiți, dle Radosav? Căci să slujești și lui Dumnezeu și lui Mamona nu-i posibil. Una sau alta.
PS: jurnaliștii asta fac că asta le e meseria. Vina o poartă în acest caz faptul că s-au dat publicității informații partiale, trunchiate, păreri personale pe post de știri. În aceste cazuri se spune "investigațiile sunt în curs" și se transmit doar fapte verificate, ca și comunicatul DIICOT de azi.
PPS: Presa și televiziunea vin exclusiv în întâmpinarea setei de senzațional a oamenilor dar n-au avut niciodată vreo tentativă de educare. Publicul a sărit în sus de bucurie când a fost eliminată taxa tv. Dar nu mai sare în sus de indignare că i se servesc doar prostii și un nesfârșit bla-bla la tv. Asta am vrut, asta avem, nimic de mirare.
In mijlocul dezastrului in care ne gasim, inconjurati de institutii care mimeaza functionarea, mizand pe inertie, inconjurati de lideri fake, pe care nimic nu-i recomanda si care nu ne fac decat, sa ne pierdem timpul asteptand in van solutiile promise la nesfarsit, ce sens mai putem gasi, in a continua sa ne cautam drumul, ca natie?
Resemnificand, am putea spune ca, tot raul spre bine
Nu-i dracu' chiar atat de negru.
O sa vie si timpul nostru, timpul insanatosirii.Numai ca,pentru asta,tre' sa facem toate fazele bolii, sa suferim pana ce nu va ramane intreaga decat fibra sincera si autentica a sufletului nostru.Sa trecem prin toate etapele recuperarii de la dependenta la autonomie.
Dar in loc sa ne lamentam si sa vedem in toate astea un curs fatal, putem sa privim totul ca pe o sansa care ni s-a acordat. Pentru ca,lutul nears nu tine apa, iar niciodata nu-i prea tarziu, sa ai o copilarie fericita.
Avem comportamentul tipic al unui dependent, care nu se opreste atata vreme cat se mai poate agata de orice. De orice il poate ajuta, in a se autoamagi ca lucrurile inca nu sunt scapate de sub control.
Inca mai are o slujba onorabila, inca nu l-au mirosit sefii ca nu functioneaza normal, fara o suta doua de tarie la prima ora a diminetii. Deci e oarecum ok. Inca mai are o familie, nu si-au luat deocamdata toti lumea in cap.Inca mai are in garaj o masina scumpa. Inca mai are casa.Inca o mai pacaleste pe nevasta-sa ca nu mai bea atat de mult(si ea chiar crede).
Nu, fardul care acopera propria realitate, nu are nici o fisura.Totul pare a fi autentic si de calitate.Poate continua sa arate ca e de incredere,ca e sigur pe sine, ca lucrurile sunt in regula.
Pana intr-o zi, cand sefii nu mai accepta si il trimit acasa. Cand odata intrat pe usa, nu-i mai reproseaza nimeni nimic, pentru ca toata lumea a plecat, satula sa tot incerce la infinit, sa il convinga sa nu se mai autodistruga. Ca fiscul i-a confiscat frumoasa masina in contul datoriilor si nici nu prea mai are cu ce plati utilitatile si ratele. Ca nu mai are nici un argument pentru a continua sa creada, ca lucrurile, inca, nu sunt atat de grave si ca poate simula cu succes normalitatea. Pana intr-o zi cand neavand incotro, realizeaza ca ajuns la fundul sacului.
Si in momentul acela,are doua optiuni.
Sa accepte un program si reguli, sa devina autonom si sa reconstruiasca de la zero.
Sau sa dispara.
Celălalt avion este un Tarom umplut cu români, italieni, greci și ţărani turci fără educație.
Pe măsură ce amândouă avioanele se îndreaptă spre o distrugere inevitabilă, în care din cele două crezi că se vor auzi cele mai puternice ţipete, rugăciuni, blesteme și blasfemii mai colorate?
(Poţi alege un singur răspuns).
Sugestie: nu este avionul britanic.