Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Ce ascunde un bărbat care lovește?

ilustratie.

Prea de multe ori, în ultimele zile, am auzit povești cumplite despre bărbați care lovesc. Unii sunt intelectuali respectați, alții – bărbați simpli, cu vieți aparent obișnuite. Dar în spatele ușilor închise – sau uneori chiar în fața copiilor, a rudelor ori a colegilor – își lovesc partenerele cu o ferocitate care nu mai poate fi ignorată. Nu sunt episoade izolate. Sunt realități recurente, ascunse sub covorul gros al tăcerii și al rușinii.

Așa că am simțit nevoia să scriu. Despre un subiect grav, prezent, dar prea puțin discutat în societatea românească – o societate care se pretinde creștină, tradițională și care preamărește valorile familiei, dar care adesea întoarce privirea când „valorile” se transformă în violență domestică.

Nu, bărbatul care lovește nu „explodează”.

Nu „își pierde mințile”.

Nu e un gest scăpat de sub control și nici o greșeală întâmplătoare.

Un bărbat care lovește face o alegere. Deliberată. Repetată.

Poate să o facă cu pumnul. Sau cu tăcerea. Sau cuvinte care, odată rostite, nu se mai pot întoarce – cuvinte care taie, umilesc, strivesc. Violența are mai multe chipuri. Unele se văd. Altele se simt ani la rând, chiar și când vânătăile au trecut.

În spatele acestui gest nu stă doar furia. Ci o întreagă arhitectură bolnavă: nevoia de control, frica de a fi vulnerabil, rușinea mascată în autoritate, rănile vechi ținute sub capac. Și, ca un strat gros care le acoperă pe toate, o cultură care încă tace, o societate care șovăie să numească abuzul pe nume.

Neuroștiința vorbește clar. La unii bărbați violenți, amigdala – acel radar al pericolului – e setată prea sus, gata să declanșeze reacții disproporționate. Iar frâna – cortexul prefrontal – nu mai funcționează cum trebuie. Când serotonina e jos, când testosteronul se amestecă cu stres și ego rănit, totul devine inflamabil. Dar creierul nu e o scuză. E doar o piesă în puzzle.

Psihologia ne duce mai adânc: în copilării cu iubire condiționată, în case unde bărbații nu plâng, ci se impun. În șabloane în care tandrețea e suspectă, iar dominarea e bărbăție. Când nu sunt puse sub semnul întrebării, aceste convingeri devin arme. Iar când sunt validate – chiar și prin tăcere – devin norme.

Un bărbat care își bate partenera nu se teme de ea. Se teme de sine. De fragilitatea lui. De eșecul de a se simți suficient. E mai ușor să domini decât să te întrebi de ce te simți mic. Dar adevăratul curaj nu e să lovești. Ci să te oprești.

Și să nu uităm: nu bate doar cu palma. Bate cu izolarea. Cu frica pe care o răspândește. Cu fiecare zi în care o face pe cealaltă să creadă că ea e de vină.

Nu, agresorul nu trebuie „înțeles”. Trebuie tras la răspundere.

Și poate – într-un cadru sigur, ghidat – să ajungă să-și înțeleagă propriile ruine. Dar până atunci, primul lucru care trebuie spus, clar și răspicat, este acesta: niciodată, nimic, nicăieri, nu justifică o palmă, o amenințare, o umilință.

Poate că întrebarea nu este „ce ascunde un bărbat care lovește?”, ci: „de ce îl mai lăsăm să rămână ascuns?”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • andrei andrei check icon
    "Poate să o facă cu pumnul. Sau cu tăcerea. Sau cuvinte care, odată rostite, nu se mai pot întoarce – cuvinte care taie, umilesc, strivesc. Violența are mai multe chipuri. Unele se văd. Altele se simt ani la rând, chiar și când vânătăile au trecut."


    Nu mă așteptam la un articol atât de sexist pe republica, dar nu la miră. Deci doare bărbații pot sa umilească folosind cuvinte? Femeile deloc? Femeile nu insulta, nu jignesc, nu șantajează emoțional?

    Nenea autor, și femeile sunt violente fizic, la fel de mult ca bărbații, caută doar nivelul de violența domestică din relațiile gay vs lesbiene și vezi diferență uriașă.

    Femeile când sunt violente fizic nu lasă urma, dar sunt la fel ca bărbații, întrebați oamenii cine i-a bătut în copilărie mai mult și o s avedeti ca mamele.

    Dar faptul ca in articol se prezinte ca doar bărbații abuzează verbal și emoțional e o insultă pentru toți bărbații agresați de femei. In felul asta se creează sentimentul ce femeile nu insulta și nu jignesc, nu șantajează emoțional, nu izolează bărbații.


    Rușine republica pentru astfel de articole care sprijină ideile astea unde femeile sunt sfinte și bărbații brute. Sunt scârbit de voi
    • Like 2
    • @ andrei
      În Olanda sunt mai multe plângeri legate de violenta domestica, plângeri făcute de bărbați decât de femei
      • Like 0
    • @ andrei
      Like și subscriu la ce ați scris. Dar, cu tot respectul, D-le Andrei, cum nu vă așteptați la un articol atât de sexist pe Republica? Păi Republica e o platformă special creată pentru propagandă woke, neomarxistă. Ideologie provenită mai demult din SUA de pe vremea regimurilor democraților (ideologie cu care se luptă acum regimul republican al lui Trump) și rămasă acum (încă) la putere în Europa lui Ursula, Macron&Co. De acolo, de la neomarxismul bruxelez își ia lumină încă de la început platforma Republica. Dar să sperăm că la un moment dat va veni valul schimbării ideologiei acesteia alienate și aici, în Europa noastră.
      • Like 0
    • @ Vasile Ostaciuc
      Nu știam, dar vă cred. Și nu mă mir....
      • Like 0
    • @ Dan Cojocaru
      Dan check icon
      Atunci marș în rusia, criptocomunistule, acolo e plin de „Europa voastră”.
      • Like 1


Îți recomandăm

Radu Jude la Paris

Adevărul e că nu ieșim în lume cu prea multe. Cu excepția performanțelor câtorva sportivi, începând cu David Popovici, a câtorva companii private care au trecut granița și aspiră la statutul de unicorni și a filmelor din „noul val”, România nu iese prea mult în evidență. De aceea, orice „ieșire în lume” face foarte mult bine imaginii unei țări în deficit uriaș de imagine internațională.

Citește mai mult

Theodor Paleologu, diplomat și președinte al Fundației Paleologu. Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Pe fondul ascensiunii extremismului la nivel mondial, mulți se întreabă acum ce s-a întâmplat cu societatea și de unde a ieșit la lumină ura aceasta aproape perceptibilă fizic între oameni care nici nu se cunosc personal. Căci trăim, iată, vremuri în care amenințarea și injuriile sunt elemente la ordinea zilei. Mulți aproape că le ignoră, pentru că, pe nesimțite, ele s-au normalizat. Drumul de aici la agresivitate fizică e scurt. Și asupra acestui pericol atrag atenția mulți oameni ai cărților, care știu din istorie ce se întâmplă cu societățile în astfel de perioade.

Citește mai mult

politician - Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Bun, cartea Rinocerii e una despre o epidemie de “rinocerită”. Oameni de toate felurile, cu probleme normale și vieți ca ale noastre, află că în localitatea în care ei trăiesc au apărut niște rinoceri, deși situația era improbabilă. Pentru că rinocerii trăiesc pe lângă mlaștini, nu în zone secetoase, ca aceea din orașul lor. Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Citește mai mult

Victor Rebengiuc, Când rinocerii

Ca de obicei, bula s-a grăbit să tragă concluzii și să-i îmbrățișeze pe cei pe care îi cred vizați de piesă. Că n-au avut oportunitățile și privilegiile noastre (nu știu care noi că eu, una, nu m-am născut în puf). Că nu-și dau seama cât de nocivă e extrema dreaptă. Că o duc rău și, iată, ăsta e rezultatul unei revolte legitime. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.

Citește mai mult

 Chris M

Pentru Chris Simion-Mercurian, scriitoarea și regizoarea de teatru care a pornit visul, și pentru partenerul ei, Tiberiu Simion-Mercurian, întreaga călătorie a însemnat nouă ani de eforturi, sacrificii și momente de criză, dar și întâlniri și emoții imposibil de trăit altfel. „Nouă ani a durat. A început în 2016. A fost foarte complicat. Și foarte impredictibil.

Citește mai mult
Text: Richard Constantinescu/ Voce: Mihai Livadaru
sound-bars icon