Martie 2009. Dragoș avea 18 ani și leucemie. Era internat la Spitalul Colțea, într-un salon cu alți 2 pacienți și cu o toaleta insalubră, undeva la capătul unui culoar. Era prea slăbit să poată străbate drumul între patul său și toaletă, așa că purta scutece. Aștepta de două luni aprobarea unui dosar pentru transplant de celule stem în străinătate.
Așa ne-am început aventura în „tenebrele” sistemului de sănătate din România.
Nu-l cunoșteam pe Dragoș, nici pe mama lui… dar am început o luptă surdă cu Direcția de Sănătate Publică și Ministerul Sănătății.
„Abolirea pedepsei cu moartea în România” a fost metafora care a scos în stradă puțin peste o sută de oameni și a determinat Ministerul Sănătății si Guvernul să aprobe imediat dosarele lui Dragoș și ale altor 7 tineri.
Dragoș a avut șansa de a pleca în străinătate și de a face transplantul salvator, dar luase în bagaj doza letală de infecții românești. A murit, 6 luni mai târziu, răpus de TBC.
Avem de toate
Noiembrie 2015, Cabral postează un mesaj disperat pe Facebook:
„Scriu aici pentru că nu știu la cine să apelez: o parte dintre victimele accidentului de la Colectiv sunt la spitalul Sfântul Pantelimon, dar despre ei nu se scrie nimic. Trei dintre victime sunt în stare gravă și, din câte se pare, este mare nevoie de ajutor specializat. Știe cineva unde trebuie vorbit astfel încât una dintre echipele internaționale să vină și aici? Ajutor, vă rog, ne mor prietenii!”
Am dat share postării lui Cabral, tăguindu-l pe ministrul Banicioiu. Peste niciun minut ne-a sunat Mario Crețu, consilierul ministrului, și ne-a cerut să-l sunăm dacă e nevoie, să nu mai postăm pe FB. Se va rezolva cererea, a zis!
Din telefon în telefon, am reușit să facem rost de numarul managerului de la Pantelimon. L-am sunat, i-am spus cine suntem (dotasem acum câțiva ani o sală de nașteri acolo) și l-am rugat sa ne spună nevoile spitalului, medicamente, echipamente, orice. A zis, „da, sigur, vă mulțumim din suflet, sunați-mă în jumătate de oră și vă spun cu ce ne puteți ajuta. Acum tocmai intră ministrul pe poartă.”
Am sunat peste o jumătatea de oră, domnul manager, grăbit, ne spune, „n-avem nevoie de nimic, am primit totul de la minister.” Noi insistăm : „știti, saltele active antiescară, aparate de ventilație”… „nu, v-am spus, avem tot ce ne trebuie”.
Ne bulversează puțin răspunsul, dar încă nu realizăm că e vorba despre un adevărat blocaj… declarațiile ministrului, cum că avem de toate și nimic nu ne lipsește, devin un zid peste care cu greu mai treci.
77 de medici oncologi sunt anchetați pentru luare de mită, 50 de medici psihiatri sunt anchetați pentru studii clinice derulate ilegal, mai mulți medici oncologi reținuți pentru rețete false, medici care aleg cine merită să primească tratament. Însă majoritatea medicilor trăiesc drama zbaterii zilnice, aceea de a face alegeri pe culoarul morții, între ceea ce le dictează conștiința și constrângerile sistemului.
Primim, în ziua următoare, un telefon de la Ada, o cunostință, care ne spune că are două prietene medic la Spitalul de Arși, că situația e gravă la ei și au multe nevoi… o să-mi dea o listă. Peste încă o zi ne spune că nu vom primi nicio listă, că doctorițele se tem că se va afla că ele au vorbit. Explodăm, „ce naiba se întâmplă cu voi, oameni buni? Sunteți nebuni cu toții? Ce dracu', donăm, nu furăm… ce e cu voi? Cum am ajuns să privim ajutorul ca pe furt și furtul și minciuna ce pe o virtute?”
N-a fost bine, n-am mai primit lista. În final am donat „pe sub mână” acestui spital șapte saltele active și două aparate de ventilație mecanică.
Primele donații, imediat după Colectiv, le-am făcut însă la Spitalul Elias. Într-o intervenție publică, am explicat situația reală din spitale și am vorbit despre donația făcută acestui spital. Am primit imediat un SMS : „Mulțumesc încă odată pentu ajutorul oferit. Nu este nevoie să mai aduceți nimic”. Comandasem pentru ei cel mai performant aparat de ventilație mecanică de pe piață. Era refuzat. Era refuzat?!
În naivitatea noastră am crezut că drama Colectiv îi va face pe oameni (inclusiv pe cei din sănătate) să vadă lucrurile din perspectiva reală. Acel aparat se află azi la secția de terapie intensivă. A Spitalului Universitar de Urgență București.
Când viața e o alegere pe culoarul morții
77 de medici oncologi sunt anchetați pentru luare de mită, 50 de medici psihiatri sunt anchetați pentru studii clinice derulate ilegal, mai mulți medici oncologi reținuți pentru rețete false, medici care aleg cine merită să primească tratament.
Însă majoritatea medicilor trăiesc drama zbaterii zilnice, aceea de a face alegeri pe culoarul morții, între ceea ce le dictează conștiința și constrângerile sistemului.
Cum s-a ajuns aici? Cum salvatorii au ajuns mercenari? Cum și-au pierdut omenia?
Putem noi arunca cu piatra? Doar ei știu ce se întâmplă pe „culoarul morții” sau noi toți suntem părtași?
Nu cumva noi am creat și întreținut fiecare cutumă rea a sistemului? Nu căutam noi mereu pe cineva care știe pe altcineva care să ne ajute, sa ne obțină false privilegii?
De ce dăm bani medicilor? Uneori de teama că nu vom fi bine tratați, alteori din recunoștință, dar cel mai adesea, din orgoliu, dorința de a fi tratați mai bine decât ceilalți.
De ce primesc medicii bani? Din nevoia de a supraviețui, de a-și cumpăra o carte, de a-și crește copiii, de a avea o viață. Dar care-i prețul pe care-l plătesc? Vulnerabilitatea! Vulnerabilitatea care generează frica de șefi promovați politic și adesea incompetenți, frica de a pretinde șanse corecte de promovare, frica de a striga când nu au medicamente sau echipamente, frica de a raporta infecții nosocomiale și de a spune că dezinfectanții sunt diluați. Frica de a cere salarii corecte. Pentru că a cere echivalează cu a te ridica împotriva sistemului, iar atunci când ești vulnerabil, știi că sistemul te va strivi ca pe un gândac.
Medicii sunt ținuți cu bună știință vulnerabili și dependenți de mita noastră, asigurând astfel conservarea perfectă a unui sistem „feudal”, condus de o mână de oameni care stau în calea schimbării.
E pentru prima oară în ultimii 26 de ani când adevărul e strigat din interior, când mulți medici nu mai tac, când avem un ministru care vrea să schimbe lucrurile. Ei vor reuși doar dacă noi vom fi acolo și le vom da forța să facă față luptei cu caracatița care stăpânește cele 7 miliarde de euro, bugetul anual al Sănătății.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu văd de ce binele nu ar învinge, cu condiția ca îngerii să fie la fel de bine organizați ca mafia. Kurt Vonnegut.