Francezul bătrân: „În România e anarhie, pe toți îi doare în cot!” Răspunsul francezului tânăr mi-a mers la inimă

Se apropie alegerile. Francezii au o vorbă – pas de politique à table!, știut fiind că genul acesta de discuții poate degenera imediat, erodând chiar și cele mai calde relații. (Așadar, francezii își securizează măcar zona de familie și… gastronomie.) Vom trage aer în piept și vom primi iarăși, din multe surse, portretul votantului perfect, cu toată recuzita de invective pentru tabăra adversă. Ne vom lăsa din nou transportați în zona de statistici electorale (sau de clișee?), despre tineri și bătrâni, educați și needucați, defavorizați și privilegiați…

Dacă ai peste 60 de ani, cineva îți va face rapid portretul: adept al statului asistențial, interesat de punga de zahăr și sticla de ulei. Dacă ești tânăr, vei fi compartimentat în alt sertăraș, la progresiști și emancipați. Nuanțările sunt azi greu acceptabile. Și mai greu acceptabilă este afirmația că nu poți semna sub un program sau o viziune, in corpore, și că vrei libertatea de a-ți exprima acordul pentru unele măsuri ale adversarilor, sau rezerve pentru cei pe care, în fond, îi susții.

Despre polarizarea societății românești s-a mai vorbit. Poate că ea este, totuși, mai evidentă tocmai în spațiul mediatic, orientat de la sine spre poziționări tranșante. Poate că dincolo de suprafața asta, de zgomotul de fond al societății noastre, descoperim o comunitate fundamentată pe înțelegere, pe o tihnită și orientală acomodare cu cel incomod. Am întâlnit adesea genul acesta de persoane, care m-au uimit prin lipsa lor de crispare, printr-o seninătate incredibilă. Citeam într-un articol o luare de poziție împotriva celor care staționează pe stânga la metrou, pe scara rulantă, blocând deplasarea rapidă. Îmi stăpânesc și eu cu greu această nemulțumire (când sunt grăbită), mi se pare apoi ciudat să văd oameni care continuă traversarea, deși se apropie o ambulanță (ca și când statutul de pieton pe verde nu se suspendă la urgență), sau trecerea în șir legat la Pipera, în totală nepăsare pentru convoiul de mașini astfel format. În ciuda menționatei nemulțumiri, încerc să îmi amintesc că genul acesta de comportament civic (corect sau incorect) nu spune nimic moralmente despre un om. Zero. Este, pur și simplu, vorba de însușirea sau ignorarea unor norme care ar fi mai ușor de diseminat printr-o signaletică mai pronunțată. Omul nou, omul cu care putem construi viitorul (ca să vorbim în termeni de slogan politic) nu e doar cel alfabetizat civic. Din fericire, o persoană este mult mai mult de atât și poți găsi acea mână întinsă spre ajutor de la cel până adineaori disprețuit. 

Românii mei simpli

În notă foarte subiectivă, prezint o secvență de interacțiuni memorabile, pe care, în fond, cu toții le-am trăit, în alte date, pe alt portativ. Sunt o parte din conaționalii adorabili, pe care eu îi port în suflet.

Călătorul din autobuz. În anul 2004, având o bursă Erasmus, eram la Paris. Circulam cu RATP-ul, de obicei alături de colega de apartament, și ea româncă. La un moment dat, un domn s-a așezat lângă noi. Am început să râdem, deplasat și malițios, vorbind tare despre vestimentația aceluia, profitând de un cod lingvistic necunoscut celorlalți. Eram și foarte tinere (nu mai suntem) și foarte rele (nu mai suntem?). Omul privea placid înainte. La un moment dat, ne-am ridicat, îndreptându-ne spre ușă. Ne-a urmat același domn și ne-a întrebat, blând și zâmbitor, cât se poate de românește: „Coborâți la prima?”

Ciobanul din Domnești. Vara lui 2016. Coboram spre Domnești de Argeș, pe un drum neasfaltat, străbătând o zonă de muscele. La un moment dat, drumul a ieșit din pădure, oferind o priveliște largă. Ceva mai departe, o turmă de oi dădea o notă foarte plastică acestui cadru. Am oprit mașina și m-am îndreptat pe jos spre un punct de belvedere. Deodată, doi câini ciobănești au țâșnit în alergare spre mine. Am încremenit. Mașina rămăsese prea departe spre a spera la o salvare în direcția ei. Nu mi-a rămas decât strigătul. Atunci a apărut un cioban, dar și el era departe. „Nu îți fie frică, nu îți fie frică!” Și-a strigat câinii. Aceștia nu au venit spre el, ci efectiv m-au încadrat, fără să mă amușine, dar mergând la pas cu mine. Am continuat spre destinația mea inițială, în pas de balerină pe poante și încercând să iau cât mai puțin din aerul câinilor. Ciobanul s-a apropiat și am început să vorbim. Rețin și acum apologia păstoritului. „Oile m-au făcut om pe mine... Aseară au bătut câinii toată noaptea, au auzit urs... Eei, ce dacă plouă? Nu, nu mi-e greu. Când plouă, am sarica... Din trei băieți, numai ăl mic are dragoste de ciobănie. Ăi mari au plecat în Spania... Turma e mare, 320 de oi. 35 sunt ale mele... ”

Țăranul navetist. Sâmbătă, octombrie 2016. Într-o dimineață cu burniță, am ieșit la plimbare cu nepotul meu de trei ani. Doream să mergem la zahanaua din Pitești, pe malul Argeșului, să ne uităm la lișițe și lebede și să mâncăm ceva fierbinte. Constatând că e închis, am coborât fără vreun plan anume spre autogară. Aici ne-a ieșit în cale un restaurant modest, destinația celor cu timp de așteptare prea mare. Temându-mă de amestecul olfactiv de alcool, mici, oameni obosiți din tura de noapte, am spus, ca pentru mine „sper că nu miroase urât”. Am deschis ușa, iar băiatul a exclamat, din nefericire cât se poate de audibil pentru toată lumea: „Hai că nu miroase urât!” Ceva mai târziu, după ce ne înveselisem bine datorită căldurii, a intrat un călător cu înfățișare modestă care, negăsind nicio masă liberă, mi-a cerut permisiunea de a se așeza în fața noastră. Brusc, am înțeles că și la alte mese oamenii nu se cunoșteau, dar mâncau firesc împreună, discutând sau ascultând un cântec (la graniță de folclor și lăutărească). Aveam să mă bucur de un dialog cumpănit, fără mari intruziuni, dar purtat ca o reluare din ajun, cu o cunoștință veche. Omul i-a povestit băiețelului cum e la el la țară, l-a întrebat dacă îi place să se joace cu animalele sau dacă merge la bunici. Ne luam apoi la revedere, el pentru un drum de 60 de km, la Bârla, noi spre casă, în cartierul învecinat.

Conductorul de tren. Băiețelului îi plac trenurile. Când ieșim la plimbare și ajungem în zona gării, mă trage de mână să mergem în tren. Dacă suntem în București, îmi propune să mergem la bunicii din Pitești, dacă suntem deja la aceștia, vrea cu trenul, la părinți. De aceea urcăm în trenuri, după ce conductorul ne asigură că avem la dispoziție măcar 15 minute de plimbare prin vagoane, ca apoi să coborâm la timp. Într-o seară, conductorul ne-a spus că ne putem plimba mai mult, deoarece mai dura până la retragerea la depou. I-am spui băiețelului că trenul se duce la nani, dar putem să-l vizităm puțin. Ne-am început plimbarea pe coridor și, la un moment dat, ne-am întâlnit cu un călător. După salut, părea că așteaptă, jenat, îndepărtarea noastră. Când am coborât din tren, văzându-l prin geamurile luminate, am înțeles de ce: căuta resturi alimentare în micile pubele de compartiment. Conductorul cel răbdător îl tolera și pe el, ca și pe noi, pasagerii iliciți de 15 minute. 

...și un dialog între francezul bătrân și francezul tânăr

E și asta România noastră. Frumoasă? Urâtă? Definitivă? În opinia mea, e o Românie carismatică și foarte perisabilă. Deja, prin noile didactici la care am acces prin meseria mea, remarc efortul construirii noului tip de elev (deci, implicit, noul om): un recitator de șabloane extrase din broșurici, fără cultură, fără respect pentru documentare, menţinut într-o zonă de superficialitate, încurajat să fie extrem de intransigent și de pregătit să scoată rigla cu care să măsoare viețile și comportamentele altora.

La un moment dat, am surprins pe stradă un dialog între doi francezi. 

Cel mai în vârstă:

- En Roumanie, c’est l’anarchie, tout le monde s’en fiche” („În România e haos, pe toți îi doare în cot”).

Cel mai tânăr:

- Oui, mais c’est aussi plus vivant.” (”Da, dar e și mai multă viață/vitalitate).

Laxismul nostru, toxic în instituții și în relații oficiale, poate fi însă benefic la nivel interpersonal, ca un seducător brand de țară. În 2009, însoțeam niște prieteni (o familie de francezi) la Tulcea, așteptând nava rapidă pentru Sfântu Gheorghe. Navă care nu a mai venit deloc, deoarece ni s-a spus că este arestată în port pentru neplată de taxe. Atunci, localnicii din Sfântu Gheorghe au sunat după prietenii lor (unii lipoveni, alții cazaci ucrainieni) care au venit și ne-au luat. Contextul a devenit dintr-odată unul foarte inedit, prin așteptarea prelungită care ne-a apropiat, dar și prin călătoria propriu-zisă, făcută pe grupuri și ambarcațiuni mult mai mici. (Rețin și acum chifteluțele cu care ne-a servit barcagiul nostru...) Și aceștia sunt conaționalii noștri. Votează diferit de noi? Ascultă altă muzică? Au altă filosofie de viață? Nu sunt la curent cu terminologia agreată? Sau nu știu pe unde se face deplasarea la metrou? Tant pis, cum zice francezul. Pagubă în ciuperci. Sau, poate, tant mieux, cu atât mai bine. Mă întreb, oare ar fi chiar așa de rău să devenim principiali și intransigenți doar prin instituții și context oficial, dar să păstrăm intactă toată diversitatea și autenticitatea aceasta, la nivel individual? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp