Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Francezul bătrân: „În România e anarhie, pe toți îi doare în cot!” Răspunsul francezului tânăr mi-a mers la inimă

Se apropie alegerile. Francezii au o vorbă – pas de politique à table!, știut fiind că genul acesta de discuții poate degenera imediat, erodând chiar și cele mai calde relații. (Așadar, francezii își securizează măcar zona de familie și… gastronomie.) Vom trage aer în piept și vom primi iarăși, din multe surse, portretul votantului perfect, cu toată recuzita de invective pentru tabăra adversă. Ne vom lăsa din nou transportați în zona de statistici electorale (sau de clișee?), despre tineri și bătrâni, educați și needucați, defavorizați și privilegiați…

Dacă ai peste 60 de ani, cineva îți va face rapid portretul: adept al statului asistențial, interesat de punga de zahăr și sticla de ulei. Dacă ești tânăr, vei fi compartimentat în alt sertăraș, la progresiști și emancipați. Nuanțările sunt azi greu acceptabile. Și mai greu acceptabilă este afirmația că nu poți semna sub un program sau o viziune, in corpore, și că vrei libertatea de a-ți exprima acordul pentru unele măsuri ale adversarilor, sau rezerve pentru cei pe care, în fond, îi susții.

Despre polarizarea societății românești s-a mai vorbit. Poate că ea este, totuși, mai evidentă tocmai în spațiul mediatic, orientat de la sine spre poziționări tranșante. Poate că dincolo de suprafața asta, de zgomotul de fond al societății noastre, descoperim o comunitate fundamentată pe înțelegere, pe o tihnită și orientală acomodare cu cel incomod. Am întâlnit adesea genul acesta de persoane, care m-au uimit prin lipsa lor de crispare, printr-o seninătate incredibilă. Citeam într-un articol o luare de poziție împotriva celor care staționează pe stânga la metrou, pe scara rulantă, blocând deplasarea rapidă. Îmi stăpânesc și eu cu greu această nemulțumire (când sunt grăbită), mi se pare apoi ciudat să văd oameni care continuă traversarea, deși se apropie o ambulanță (ca și când statutul de pieton pe verde nu se suspendă la urgență), sau trecerea în șir legat la Pipera, în totală nepăsare pentru convoiul de mașini astfel format. În ciuda menționatei nemulțumiri, încerc să îmi amintesc că genul acesta de comportament civic (corect sau incorect) nu spune nimic moralmente despre un om. Zero. Este, pur și simplu, vorba de însușirea sau ignorarea unor norme care ar fi mai ușor de diseminat printr-o signaletică mai pronunțată. Omul nou, omul cu care putem construi viitorul (ca să vorbim în termeni de slogan politic) nu e doar cel alfabetizat civic. Din fericire, o persoană este mult mai mult de atât și poți găsi acea mână întinsă spre ajutor de la cel până adineaori disprețuit. 

Românii mei simpli

În notă foarte subiectivă, prezint o secvență de interacțiuni memorabile, pe care, în fond, cu toții le-am trăit, în alte date, pe alt portativ. Sunt o parte din conaționalii adorabili, pe care eu îi port în suflet.

Călătorul din autobuz. În anul 2004, având o bursă Erasmus, eram la Paris. Circulam cu RATP-ul, de obicei alături de colega de apartament, și ea româncă. La un moment dat, un domn s-a așezat lângă noi. Am început să râdem, deplasat și malițios, vorbind tare despre vestimentația aceluia, profitând de un cod lingvistic necunoscut celorlalți. Eram și foarte tinere (nu mai suntem) și foarte rele (nu mai suntem?). Omul privea placid înainte. La un moment dat, ne-am ridicat, îndreptându-ne spre ușă. Ne-a urmat același domn și ne-a întrebat, blând și zâmbitor, cât se poate de românește: „Coborâți la prima?”

Ciobanul din Domnești. Vara lui 2016. Coboram spre Domnești de Argeș, pe un drum neasfaltat, străbătând o zonă de muscele. La un moment dat, drumul a ieșit din pădure, oferind o priveliște largă. Ceva mai departe, o turmă de oi dădea o notă foarte plastică acestui cadru. Am oprit mașina și m-am îndreptat pe jos spre un punct de belvedere. Deodată, doi câini ciobănești au țâșnit în alergare spre mine. Am încremenit. Mașina rămăsese prea departe spre a spera la o salvare în direcția ei. Nu mi-a rămas decât strigătul. Atunci a apărut un cioban, dar și el era departe. „Nu îți fie frică, nu îți fie frică!” Și-a strigat câinii. Aceștia nu au venit spre el, ci efectiv m-au încadrat, fără să mă amușine, dar mergând la pas cu mine. Am continuat spre destinația mea inițială, în pas de balerină pe poante și încercând să iau cât mai puțin din aerul câinilor. Ciobanul s-a apropiat și am început să vorbim. Rețin și acum apologia păstoritului. „Oile m-au făcut om pe mine... Aseară au bătut câinii toată noaptea, au auzit urs... Eei, ce dacă plouă? Nu, nu mi-e greu. Când plouă, am sarica... Din trei băieți, numai ăl mic are dragoste de ciobănie. Ăi mari au plecat în Spania... Turma e mare, 320 de oi. 35 sunt ale mele... ”

Țăranul navetist. Sâmbătă, octombrie 2016. Într-o dimineață cu burniță, am ieșit la plimbare cu nepotul meu de trei ani. Doream să mergem la zahanaua din Pitești, pe malul Argeșului, să ne uităm la lișițe și lebede și să mâncăm ceva fierbinte. Constatând că e închis, am coborât fără vreun plan anume spre autogară. Aici ne-a ieșit în cale un restaurant modest, destinația celor cu timp de așteptare prea mare. Temându-mă de amestecul olfactiv de alcool, mici, oameni obosiți din tura de noapte, am spus, ca pentru mine „sper că nu miroase urât”. Am deschis ușa, iar băiatul a exclamat, din nefericire cât se poate de audibil pentru toată lumea: „Hai că nu miroase urât!” Ceva mai târziu, după ce ne înveselisem bine datorită căldurii, a intrat un călător cu înfățișare modestă care, negăsind nicio masă liberă, mi-a cerut permisiunea de a se așeza în fața noastră. Brusc, am înțeles că și la alte mese oamenii nu se cunoșteau, dar mâncau firesc împreună, discutând sau ascultând un cântec (la graniță de folclor și lăutărească). Aveam să mă bucur de un dialog cumpănit, fără mari intruziuni, dar purtat ca o reluare din ajun, cu o cunoștință veche. Omul i-a povestit băiețelului cum e la el la țară, l-a întrebat dacă îi place să se joace cu animalele sau dacă merge la bunici. Ne luam apoi la revedere, el pentru un drum de 60 de km, la Bârla, noi spre casă, în cartierul învecinat.

Conductorul de tren. Băiețelului îi plac trenurile. Când ieșim la plimbare și ajungem în zona gării, mă trage de mână să mergem în tren. Dacă suntem în București, îmi propune să mergem la bunicii din Pitești, dacă suntem deja la aceștia, vrea cu trenul, la părinți. De aceea urcăm în trenuri, după ce conductorul ne asigură că avem la dispoziție măcar 15 minute de plimbare prin vagoane, ca apoi să coborâm la timp. Într-o seară, conductorul ne-a spus că ne putem plimba mai mult, deoarece mai dura până la retragerea la depou. I-am spui băiețelului că trenul se duce la nani, dar putem să-l vizităm puțin. Ne-am început plimbarea pe coridor și, la un moment dat, ne-am întâlnit cu un călător. După salut, părea că așteaptă, jenat, îndepărtarea noastră. Când am coborât din tren, văzându-l prin geamurile luminate, am înțeles de ce: căuta resturi alimentare în micile pubele de compartiment. Conductorul cel răbdător îl tolera și pe el, ca și pe noi, pasagerii iliciți de 15 minute. 

...și un dialog între francezul bătrân și francezul tânăr

E și asta România noastră. Frumoasă? Urâtă? Definitivă? În opinia mea, e o Românie carismatică și foarte perisabilă. Deja, prin noile didactici la care am acces prin meseria mea, remarc efortul construirii noului tip de elev (deci, implicit, noul om): un recitator de șabloane extrase din broșurici, fără cultură, fără respect pentru documentare, menţinut într-o zonă de superficialitate, încurajat să fie extrem de intransigent și de pregătit să scoată rigla cu care să măsoare viețile și comportamentele altora.

La un moment dat, am surprins pe stradă un dialog între doi francezi. 

Cel mai în vârstă:

En Roumanie, c’est l’anarchie, tout le monde s’en fiche” („În România e haos, pe toți îi doare în cot”).

Cel mai tânăr:

Oui, mais c’est aussi plus vivant.” (”Da, dar e și mai multă viață/vitalitate).

Laxismul nostru, toxic în instituții și în relații oficiale, poate fi însă benefic la nivel interpersonal, ca un seducător brand de țară. În 2009, însoțeam niște prieteni (o familie de francezi) la Tulcea, așteptând nava rapidă pentru Sfântu Gheorghe. Navă care nu a mai venit deloc, deoarece ni s-a spus că este arestată în port pentru neplată de taxe. Atunci, localnicii din Sfântu Gheorghe au sunat după prietenii lor (unii lipoveni, alții cazaci ucrainieni) care au venit și ne-au luat. Contextul a devenit dintr-odată unul foarte inedit, prin așteptarea prelungită care ne-a apropiat, dar și prin călătoria propriu-zisă, făcută pe grupuri și ambarcațiuni mult mai mici. (Rețin și acum chifteluțele cu care ne-a servit barcagiul nostru...) Și aceștia sunt conaționalii noștri. Votează diferit de noi? Ascultă altă muzică? Au altă filosofie de viață? Nu sunt la curent cu terminologia agreată? Sau nu știu pe unde se face deplasarea la metrou? Tant pis, cum zice francezul. Pagubă în ciuperci. Sau, poate, tant mieux, cu atât mai bine. Mă întreb, oare ar fi chiar așa de rău să devenim principiali și intransigenți doar prin instituții și context oficial, dar să păstrăm intactă toată diversitatea și autenticitatea aceasta, la nivel individual? 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dan Doi check icon
    Mi-a placut si cele descrise mi se par importante pentru societatea noastra. M-au deranjat din nou comentariile sau marea lor majoritate axate pe - a da in cap, Daca avem tendinta de a le da in cap acelora care au o parere nuantat diferita de a noastra, atunci ce vom face cu cei care au pareri diametral opuse si cum mai poate fi vorba sa-i intelegem sau macar sa cooperam cu cei de alta varsta, alta conditie materiala sau alta educatie decat noi?
    • Like 0
  • Mie mi s-a părut subtilă și la obiect observația bătrânului francez : „În România e anarhie, pe toți îi doare în cot!” Și într-adevăr anarhia unei părți a poporului român este mai rea, mai periculoasă decât anarhia din parlament și guvern. Indiferența celor ce sunt sătui față de cei ”înfometați” este ceea ce susține INCOȘTIENT politica criminală a coaliției PSD-ALDE.
    • Like 2
  • Fir-aș al naibii, atît de multe cuvinte ca să descrii NESIMȚIREA românească, brandul nostru de țară!:))))))
    • Like 0
  • Editorialist !? Suna al dracului de serios și de pretențios așa , dintr-o dată . Spun că am citit cu plăcere câteva mici povestiri sau considerații de mai sus ,care sper că nu se numesc "editoriale" și plăcându-mi , am zis eu că hai să scriu că vreau . Ce vreau ? Ei asta nu știu și voi (vom) vedea dacă sunt eu în oareșce măsură să scriu și să am și bucuria de a fi măcar citit . Trebuie să spun că povestea tinerelor ce își ciripeau păsăreasca in tramvai înainte ca românul lor să le facă surpriza de la coborâre ,mi-a plăcut întrucât,similar ,am pățit ceva care atunci (45 de ani) ,ca și acum m-a durut și mă doare . Povestea lor e frumoasă și frumos însăilată ,a mea va fi probabil doar pilduitoare . În anii '70 ,tinerii bucureșteni ,aveau in repertoriu diverse melodii Beatles și numărându-mă printre, lălăiam și eu pe unde apucam câte una . În troleu îndeobște fiindcă niciunde audiența nu era mai mare și tot nici unde nu găseai o audiență mai dispusă la ați adresa cuvinte de apreciere (public serios și educat !).
    Mârâiam așa,niște versuri adaptate de "Frumoșii nebuni ai marilor orașe" la o melodie Beatles . "te-am cunoscut în troleibuz,Era mare-nghesuială și grabit,de fund eu te-am ciupit ...
    Am coborât din troleibuz și te-am văzut atunci întreagă, șchiopătai, picior de lemn aveai ...." Astea erau versurile și mă străduiam eu să mârâi în surdină ,pe scaunul din fața mea ,așezată fiind o făptură angelică ce privea la mine cu niște ochi ,cum s-ar spune waw ! Prietenul meu lagăr mine îmi arsese un cot,însă în plutirea mea in limpezii ochi fumurii am ignorat chiar supărat buna intenție.
    Și am coborât din troleibuz ! ...
    Prietenului i de păruse ceva in neregulă ,dar o coincidență de o halucinantă identitate nu își imaginase nici el . Privirea fetei in
    fața perplexității ne-a uluit prin inefabil și implacabil încât ,îndepărtându-se magistral și strălucitor ,ne-a lăsat trăsniți ,înfipți în trotuarul cenușiu și proști .
    • Like 0
  • Drăguț! Două idei am remarcat: prima - despre elev, că este „încurajat să fie extrem de intransigent și de pregătit să scoată rigla cu care să măsoare viețile și comportamentele altora.” Cum așa, că nu-mi pot imagina? A doua: „ar fi chiar așa de rău să devenim principiali și intransigenți doar prin instituții și context oficial, dar să păstrăm intactă toată diversitatea și autenticitatea aceasta, la nivel individual?” Zice cineva că ar fi rău? Eu zic altceva: că cele două planuri sunt legate: oficialitățile nu pot fi disociate de marea masă: cum e marea masă, așa vor tinde să fie și oficialitățile.
    • Like 0
  • Valentin check icon
    1) tinerilor le stă bine răi şi omul în vârstă a înţeles. 2) în mod normal - dar şi ca tradiţie - câinele de stână trebuie să poarte JUJEU. Jujeul este o zgardă de care se ataşează un mic lanţ, de capătul căruia atârnă orizontal o bucată de lemn. Dispozitivul nu împiedică animalul să apere turma de urs, dar îl împiedică să fugă şi să atace oameni ori să vâneze alte animale. Poate că un adult n-ar fi avut o problemă, dar un copil se poate speria. Din câte ştiu jujeul este obligatoriu prin lege. 3) Nu ştiu ce înţeleg francezii prin anarhie, dar anarhia începe să devină mai obişnuită decât răceala în zilele noastre.
    • Like 2
  • check icon
    P.S. Ceea ce a observat tânărul francez este chiar specificat într-un ghid despre București publicat în Franța, posibil să-l fi citit: Bucureștiul este un oraș eclectic, de multe ori haotic, cu o combinație de stiluri neîntâlnită în alte părți. Unora le place acest lucru, este total opus rigidității din țara lor, unde totul este aranjat și șlefuit la milimetru. Mie nu.
    • Like 3
    • @
      Max Max Max Max check icon
      nu e deloc asa slefuit la milimetru.....deci Romania nu e unica deloc(nici in domeniul asta, din pacate)
      • Like 0
    • @
      Max Max Max Max check icon
      e la mare moda, un fel de revenire protocronista, sa spui si sa crezi ca dezordinea, hotia si nesimtirea fac " sarmul nostru" cum ere tendinta sa afirme autoarea
      • Like 0
  • check icon
    Clișeele pe care le au românii despre ei înșiși și le fac tot ei. Acestea sunt expresia unui adânc complex de inferioritate, dublat de ambiția de a arăta și a te comporta „șic”, „ca dincolo”. În toate țările foste comuniste domină asemenea complexe, la diverse niveluri și în diverse situații. Se scapă greu de ele. Ceea ce observă imediat străinii sunt acele întrebări care ți le pun: de ce mai faceți trotuare, de vreme ce sunt ocupate de mașini? (și variante: de ce mai e semnul ăla interzis dacă parchează toți? etc); de ce e atâta poliție circulație în stradă și, totuși, se conduce așa de prost? de ce mâncați pâine cu cartofi?... Bucureștiul, Ploieștiul, Constanța sunt orașe tipice unde agresivitatea urbană este evidentă, mitocănia... Sigur că străinii observă toate astea, mai ales dacă vin din țări cu ștaif, precum Olanda ori Suedia ori Cehia Finlanda ori chiar Italia ori Grecia... Această mitocănie a străzii nu se poate vindeca contemplând-o și lamentându-ne, ci luând măsuri.
    • Like 2
  • sunt convins ca daca-l intalnesti pe motocicleanu la o sindrofie o sa ai o conversatie cel putin interesanta. asta nu inseamna ca personajul respectiv nu este o jigodie de cea mai joasa speta.
    foarte multi oameni au capacitatea sa surprinda pozitiv, mai ales in contextul subiectivismului cu care incadram si infieram in categorii tot ce misca. asta nu inseamna ca respectivele persoane sunt de pus in rama, pentru ca ai face aceeasi greseala ca extrapolarea anterioara pe categorii. exista o singura certitudine in toate prim-planurile astea: definitoriu pentru progresul societatii este capacitatea individului de a se educa pe sine. restul reprezinta acces la informatie.
    eu unul nu o sa cad in extaz pentru o stare de normalitate. definitoriu pentru cioban nu e accesul la metrou, ci felul in care stie sa aiba grija de turma sa cu un impact minim asupra mediului inconjurator (care nu se limiteaza doar la cadul natural, ci si la tot ceea ce misca prin el, inclusiv oameni).
    • Like 3
  • Ion check icon
    "Diversitatea și autenticitatea aceasta" s-a pierdut deja in mare masura, cam de multisor. Cu multi ani in urma la primul meu contact cu Bucurestiul am fost socat sa aflu ca vecinii nu se cunosc, nu se viziteaza sub orice pretext si ca nu socializeaza in jurul blocurilor, etc. In metrou aveau fete de parca veneau de la inmormantare toti. In troleu cand m-am intors cu spatele din cauza inghesuielii am fost facut nesimtit imediat de o baba acra cu aere de cucoana. Pai la noi, in "rata" cand am calcat o "mamarica" din greseala pe picior m-a intrebat "al cui esti maica" si pana la destinatie ne-am saturat de vorba, aproape ca ne-am gasit de ruda. Acum e si mai rau, inclusiv in provicie. Pe vremuri o zi obisnuita intr-un bloc de provicincie era tot atata harmalaie si zbarnait de sonerii cum e in ziua de azi la trecerea dintre ani. Probabil era obositor dar nu ne dam seama. Sa sune un vecin la usa la opt dimineata sa ceara o cheie de la nu stiu ce boxa sau sa lase o cheia de la apartament pentru altcineva era rutina. Eram vii atunci.
    • Like 3
    • @ Ion
      check icon
      @Ion ,Nu, n-aveai tu și ceilalți ocupații serioase,munceați la stat,adică un soi de agitație inutilă pe ceva bani și tot statul subvenționa o parte din griji(întreținere)și normal că erați vii,aveați timp de inutilități.Acum când trebuie să alergi serios ca să trăiești,peste cele 8 ore standard, să-ți plătești la adevărata valoare angaralele(facturile) exclusiv cu propriile forțe, nu mai nici timpul și nici cheful să arzi vremea de pomană prin vecini zâmbind tâmp la orice.Când trăiești prin propriile eforturi,e greu,căci nu mai ai protecția altora(statul) în spate,nu mai trăiești parazit din munca altora.
      • Like 3
    • @
      corne check icon
      1. pe munca cui, mai exact, ioane, se traia pe vremuri, munceau nemtii pentru noi? cand eu cumpar astazi apa minerala de sub talpile mele si platesc mai mult pe ambalajul facut in belgia, cine traieste pe munca cui, istetila? cand platesc energia electrica obtinuta din resurse romanesti, cu munca romaneasca, transportata pe retele romanesti (majoritatea create de tampii din comunism), iar o parte din profit se duce in conturi italiene, cine traieste pe munca cui, istetila? se pot spune destule despre asa zisul comunism romanesc, dar sa afirmi ca romanii au trait pe spatele cuiva cand au muncit de zece dolari ca sa-si exporte produsul pe un dolar, doar pentru a face rost de valuta necesara lichidarii datoriei externe, e o imbecilitate. unde era "adevarata valoare"? ce e aia valoare adevarata, ioane, intr-o societate in care, daca presedintele s.u.a. face gripa, pica bursa? musetelul asiatic e mai putin adevarat decat cel european?
      2. sa "pierzi vremea de pomana"?! tu esti PLATIT sa pierzi vremea, sau nu ai timp de pierdut, lucrezi direct la programul propasirii umane? ti se pare normal sa muncesti ca vita, 8 ore plus, pentru o viata chinuit-decenta? in mileniul trei? inca nu ai experimentat o pauza impusa eforturilor proprii, sa vezi cat de mult te mai poti auto-proteja atunci?
      3. "zambind tamp"? de unde stii cat de tamp zambeau oamenii sau cat de tampi erau, ai trait atunci sau doar iti ridici singur mingi la fileu? iti spun eu: tampii zambeau tamp, istetii zambeau istet, iar cabotinii erau la fel de gretosi ca si cei de astazi. dar ceva mai putin numerosi.
      • Like 3
    • @ Ion
      check icon
      Astea-s clișee nostalgice din anii comunismului, pe când se cultiva ideea că țărănimea și clasa muncitoare vor civiliza România. Sigur, are și nostalgia locul ei în mintea omului, cei care au acum 60–70 de ani aveau atunci sub 40 de ani, unii sub 30 de ani, erau tineri și frumoși, iubeau, se bucurau că au bani să de ducă 5-6 zile la mare, la Mamaia ori la Eforie Nord... Nu mai țin astea astăzi, puteți avea nostalgia dv., dar nu încercați să o „vindeți” și altora, nu se prea mai cumpără.
      • Like 0
    • @ Ion
      Mmm... A dispărut socializarea asta, chiar a dispărut, o constat eu cu vecinii mei: în afară de "bună ziua", vorbim doar despre eventualele probleme comune care ne privesc. Cred că marea diferență față de „era socialistă” o constituie diferențierea noastră. Înainte de '89, eram cam egali ca venituri și preocupări outdoor, că eram intelectuali sau muncitori. Acum ne-am diferențiat mult, foarte mult, nu mai avem aceleași venituri, preocupări și interese. Nu mi-am imaginat niciodată că aș putea ajunge să socializez mai mult pe platforme online decât cu vecinii, dar este o realitate...
      • Like 1


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult