Foto: Guliver Getty Images
Mi-am început ziua cu gândul la sora mea, care tocmai s-a internat în maternitate. Se pregăteşte venirea pe lume a celui de-al doilea copil şi e zumzet în toată familia. Planuri, griji, emoţii, toate astea. Eu le simt de la 400 de kilometri distanţă. Câteodată mi se pare că există o diaspora în interiorul graniţelor, asta face din noi, ăştia plecaţi de acasă, distanţa dintre noi şi familie. Sute de kilometri care te despart de ai tăi, sentimentul de acasă pe care nu reuşeşti să-l ai când eşti departe de ei.
Acasă nu e un loc, nu e satul în care te-ai născut, nu e oraşul în care te-ai dus la şcoală, nu e locul în care te-ai îndrăgostit prima dată. Acasă sunt oamenii. Ăia care te sună fără motiv, care-ţi poartă de grijă, oamenii cărora le poţi povesti orice tâmpenie care-ţi trece prin cap, fără teama că vei fi judecat.
„Crăciun e când ne întâlnim, nu pe 25 decembrie”. Asta mi-a zis mama, când am ajuns acasă la jumătatea lunii decembrie, ştiind că nu mă mai întorc şi de Crăciun, aşa cum am făcut în fiecare an.
Valul de urări pe Facebook, de poze cu familia zâmbitoare, mese pline şi oameni adunaţi de peste tot în jurul lor m-a prins în Bucureşti, în metroul aproape gol. Deasupra era şi mai deprimant. Într-un oraş în care n-ai loc să scapi un ac, străzile erau goale, complet lipsite de viaţă. Crăciunul meu fusese deja. În amintirile mele de pe Facebook apăreau poze de acasă, cu tradiţionala cană cu palmier în care era cafeaua făcută de mama în ibricul vechi de când lumea, cu focul din sobă, grătarul tatălui meu, căţeii şi pisicile de prin ogradă. Ăsta e Crăciunul meu. Ibricul ăla de pe care s-a luat smalţul, dar la care nu renunţăm neam, pentru noi e magic, nu e cafea mai bună decât cea făcută de mama în ibricul care a fost cândva albastru.
Crăciunul meu e şi grătarul făcut de tata cu sfinţenie, la fiecare adunare acasă. Masa a fost mereu plină, indiferent de cât de greu poate le-o fi fost la un moment dat. Familia s-a mărit şi li s-a făcut loc la masă tuturor celor care şi-au dorit să fie acolo. De anul viitor masa mai primeşte un loc şi pentru noul membru al familiei. Acasă nu e un loc, acasă mi-s oamenii.
Sunt în Bucureşti de aproape şapte ani, dar încă nu-s acasă aici. Când spun că mă duc acasă, nu mă refer la apartamentul în care stau. Poate se va schimba asta la un moment dat, nu ştiu. Anul ăsta însă, Crăciunul meu nu a fost acasă şi n-o să mă prefac că nu m-a afectat asta. Poate aşa se simt cei plecaţi prin lume, poate exagerez eu. Stau lipită de telefon şi aştept veşti despre venirea pe lume a nepoţelului meu. Sunt 400 de kilometri între noi şi nu ştiu când o să-l ţin în braţe pentru prima dată.
Pe când eram copil, cam pe vremea asta abia aşteptam să se facă 31, ca să merg cu uratul. Luam satul de la un capăt la altul şi urlam din toţi plămânii pe la toate casele, fie că deschideau oamenii, fie că nu. Până pe la amiază, era rezolvat tot satul. Apoi se adunau toţi în centrul comunei, în faţa primăriei, unde veneau căiuţii să-şi ia autorizaţiile pentru colindat. La ieşirea lor de acolo făceau mereu un spectacol pentru toţi gură-cască adunaţi în jurul lor. Era punctul culminant al zilei. După ce se spărgea gaşca şi toată lumea pleca fiecare pe la casa lui, aşteptam benzile în ogradă. Ai mei primeau mereu cel puţin o bandă cu căiuţi, dacă aveau şi capră era deja cireaşa de pe tort.
Era o vreme când trebuia să te trezeşti devreme ca să dai zăpada deoparte de pe trotuare, să aibă loc urătorii. Sunt ani buni de când nu m-a mai prins 31 decembrie acasă. Nici urătorii care erau nu mai sunt. E prea mare bătaie de cap să-ţi faci costum de căiuţ, nu mai zic de capră, iar oamenii care să-i primească la joc în ogradă nu mai sunt nici ei. Au rămas satele pline de oameni bătrâni, doar unii mai sunt norocoşi să-şi primească diasporezii acasă de sărbători.
Casele bătrâneşti, care abia se mai ţin în câteva proptele şi care mi se păreau atât de impozante pe când eram copil arată acum ca nişte cocioabe. În spatele lor se ridică mai peste tot câte o căsoaie, cu nşpe camere, în care nu stă nimeni. Plecaţii din sat se întorc numai ca să-şi construiască vile, una mai mare decât alta. Casele rămân acolo, goale, la fel ca cele bătrâneşti, în care ai lor i-au aşteptat la un moment dat acasă de sărbători. Bătrânii nu mai sunt, iar tinerii îmbătrânesc prin străinătate. Sper să le fie acasă, oriunde s-ar afla. Măcar atât.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.