Vi s-a întȃmplat vreodată ca o discuţie în contradictoriu cu o altă persoană să se încheie cu o ceartă urȃtă? Vi s-a întȃmplat să vă treziți că – deşi aţi vrut să obțineți un anumit rezultat într-o discuţie, lucrurile au luat cu totul altă direcţie? Vi s-a întȃmplat să rămâneți, după o discuţie cu cineva, fie cu o mulţime de nelămuriri, fie cu un gust amar?
Ei bine, dacă asta s-a întȃmplat (şi cu siguranţă toţi am avut astfel de situaţii), cauza a fost cel mai probabil un stil de comunicare deficitar din partea unuia sau a ambilor participanţi la discuţie.
Să ne înţelegem: diferenţe de opinii apar mereu între oameni. De la a dori un mod diferit de a petrece timpul liber cu prietenii pȃnă la împărţirea sarcinilor în muncă sau regulile de conviețuire în familie, de obicei oamenii, fiind diferiţi, doresc lucruri diferite şi se poate ajunge la idei care să fie conflictuale, în sensul că țintesc moduri de acţiune diferite, uneori chiar diametral opuse. Asta înseamnă că la un moment dat cele două persoane au nevoie să discute asupra diferenţei de opinii şi să găsească o soluţie. Şi aşa ajungem să discutăm despre stilurile de comunicare.
Comunicarea agresivă este aceea în care subiectul în dispută este în mare măsură omis în favoarea atacurilor personale. Să spunem că cineva a întȃrziat la o întȃlnire şi cel care aştepta a simţit că pierde timp valoros. Aşa că atunci cȃnd întârziatul se prezintă, prima reacţie este: „îţi bați joc de mine!” sau „cȃtă nesimțire”, sau, în caz că este vorba de vreun şef care vorbeşte cu un subaltern „cred că îţi doreşti să te dau afară!” sau „sper că nu te aștepți la vreun bonus data viitoare!”.
Ce s-a obţinut în oricare din cazurile de mai sus? Ei bine, problema obiectivă (întȃrzierea) a trecut în plan secund, în favoarea unui atac la adresa persoanei care a întȃrziat, urmărind să o facă să se simtă inadecvată, inhibată, intimidată, speriată.
Rezultatul? Ambele persoane intră automat în modul „bătălie”, sunt activate emoţii negative puternice iar subiectul care ar fi trebuit rezolvat pare să fie uitat, mai importantă fiind apărarea eului fiecăruia din cei doi participanţi la discuţie.
O comunicare agresivă poate fi recunoscută uşor: este făcută cu voce ridicată, foloseşte elemente de intimidare sau care urmăresc să rănească interlocutorul, include cuvinte denigratoare şi nu permite exprimarea opiniei celuilalt, care este frecvent întrerupt.
O astfel de comunicare rezultă în sentimente rănite şi lasă urme, legate nu de evenimentul în sine ci de o părere negativă pe care fiecare şi-o face despre celălalt, părere care va afecta şi relaţiile ulterioare.
În genere comunicarea agresivă nu este de loc utilă, cu unele excepţii: atunci cȃnd e vorba de a ţine piept unei persoane abuzive sau cȃnd ceea ce este în joc este extrem de important şi este în pericol. Altfel … nu duce decȃt la resentimente şi împiedică o colaborare viitoare.
La polul opus se află comunicarea pasivă în care unul din interlocutori pur şi simplu nu spune nimic, indiferent ce simte în raport cu subiectul în discuţie. Rezultatul este că indiferent cȃt de neplăcut ar fi subiectul, cel pasiv acceptă lucrurile aşa cum sunt, nu îşi exprima propria poziţie, lăsȃnd impresia că totul este în regulă. În final persoana pasivă se poate afla cu uşurinţă în situaţia de a fi acceptat ceva dezavantajos, neplăcut sau incorect, pentru că pur şi simplu nu poate spune „nu”.
Cei care pur şi simplu „stau şi înghit” evident că suferă, iar această suferinţă se acumulează în timp; rezultatul este că uneori aceştia izbucnesc în crize de furie, furie care de multe ori nu este justificată de un fapt concret într-o discuţie ci pentru că atunci a apărut „picătura care a umplut paharul”. Cum izbucnirile de furie sunt de obicei excesive (şi sunt şi neaşteptate de ceilalţi, care sunt obişnuiţi cu pasivitatea), acestea sunt greu de înţeles şi pentru cei din jur şi pentru cel care le are, şi conduc la auto-reproş, dar şi la reacţii intolerante de la cei din jur. În fond, cel care nu ştie cum, sau nu are curajul să-şi exprime opiniile cumva invită, fie la abuz fie la încălcarea limitelor de către cei din jur, care pot răni inclusiv neintenţionat (ca să nu mai vorbim de terenul deschis pentru abuzatori) şi care şi-ar fi moderat poziţia dacă ar fi avut idee de faptul că cel din faţa sa este deranjat de o anumită atitudine, idee sau decizie.
Undeva la confluența modurilor de comunicare de mai sus este comunicarea pasiv-agresivă. În acest tip de comunicare persoanele transmit semnale diferite pe canale de comunicație diferite. De la a spune „vai ce bună este mȃncarea aceasta” în timp ce faţa are o grimasă de dezgust, pȃnă la a spune „da, sigur, ai dreptate” în timp ce persoana trântește uși, lucruri sau dă cu pumnul în masă. Uneori acceptul verbal este însoţit de o lipsă de reactivitate comportamentală, sau atitudinea verbală este în completă discordanță cu limbajul non-verbal, de exemplu în cazul certurilor în cuplu, unde unul din parteneri îşi cere scuze pentru ceva în timp ce se trage la distanţă, pleacă în altă cameră sau îl priveşte pe celălalt cu ură sau dispreţ. Comunicarea pasiv agresivă are o componentă de acord asociată cu una de penalizare exprimate fie simultan fie succesiv, iar rezultatul este continuarea neînțelegerii, dar la nivel mocnit; nu se rezolvă nimic iar conflictul continuă în mintea celui pasiv-agresiv în timp ce interlocutorul rămȃne nelămurit dar nu are nici posibilitatea de a clarifica lucrurile.
Toate acest tipuri de comunicare sunt deficitare, şi ar fi de înlocuit cu o comunicare sănătoasă, aceasta fiind comunicarea asertivă; cum subiectul merită dezvoltat mai pe larg, o să-i dedic acestuia un articol separat.
articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.