Foto Sorina Stallard
Avem puțin timp la dispoziție să vizităm Florența. La micul dejun, schițăm un plan pe hartă și ne îndreptăm spre domul din centrul orașului. Atât de multe lucruri de văzut până acolo. Bineînțeles că ne rătăcim pe drum. O clădire aici, un coș deosebit acolo, o grădină frumoasă dincolo și, dintr-odată, o cupolă se ițește de după niște clădiri, pe stânga noastră…
„Oare acolo ce-o fi? Vrei să mergem să vedem?” mă întreabă J.
„Nu, nu se poate...”, exclam, verificând pe Google maps, pare a fi sinagogă. E imensă!”
Accelerăm. Ca și cu toate celelalte sinagogi din Italia, la poartă găsim militari înarmați până-n dinți. O mică diferență - putem vizita, pentru că sinagoga este și muzeu. Dar nu avem voie să facem poze sau video de nici un fel. Lăsăm totul la intrare, trecem de securitate, în același fel ca la aeroport sau celelalte locuri cu importanță turistică din Roma și ajungem în grădină. Un rodier, rămas fără frunze, ne îmbie cu fructele roșii, agățate de crengi ca niște globuri.
În alt colț, un palmier cu patru brațe, ca un pahar enorm. În spatele lui, un mic monument dedicat evreilor care au luptat în Primul Război Mondial, numele lor scrise pe tăblițe de piatră, asemănătoare tablițelor legii, „morți pentru patrie”.
Și, mai încolo, un zid întreg cu numele acelora care au plecat și nu s-au mai întors, evrei și partizani, din Al Doilea Război Mondial. Familii întregi. În grădină e liniște. Se pare că suntem singuri aici.
Intrăm, culegem un ghid audio din magazinul de suveniruri și pășim în sinagogă. Mă-ntorc și îl găsesc pe J potrivindu-și o kippa pe cap. Clădirea în sine este splendidă. Un amestec de influențe maure, creștine si iudaice. Culorile vorbesc despre fastul și bogăția de dinainte, chiar dacă timpul și-a lăsat amprenta. Mă așez pe o bancă, primul loc de lângă ușă, încercând să cuprind totul, să mi-l imprim. J îmi arată eticheta de metal de pe banca unde m-am asezat: “Sorin dell’Amore”. Ce coincidență! Un bărbat ce poartă numele meu a fost mișcat și a contribuit la această clădire, căstigându-și astfel locul printre familiile și susținătorii sinagogii. Oare eu am făcut ceva semnificativ cu viața mea?
Gândurile îmi sunt întrerupte de șoapte și pași… un grup de copii se ițește la ușă, nerăbdători, curioși, ușor intimidați. Se scurg în sinagogă, unii ținându-se de mâna, alții cu ochii pe tavan, unii cu degetul în gură, alții înnodând nervos cordonul hainei.
Decidem să îi lăsăm să viziteze și mergem la etaj, în muzeu. Mă întreb dacă fac parte din comunitatea locală de evrei...
La etaj, muzeul este împărțit în două teme mari: viață și moarte. De la naștere si circumcizie, la holocaust si renasterea comunitătii si drepturile recâștigate. Un alt perete cu nume, de data aceasta, cu poza unei fetite, numele ei scris în roșu, zâmbetul liber, inocent, pe cap, purtând un batic înnodat în același fel în care îl purta Regina Maria, cu o parte atârnată pe spate, zulufii, încadrându-i fața.
„Seamănă cu tine”, îl aud pe J din spatele meu. Gândul mă duce la copilăria mea și îmi e imposibil să împac cele două imagini. Pe deoparte, momentul idilic din fotografie: o după-amiază însorită, oarecare, într-o vară, câțărându-mă într-un copac, mușcând cu poftă dintr-un măr cules proaspăt, râzând cu gura până la urechi și glumind cu prietenii… și pe de alta parte, prăpastia neantului, nimicului.
Clasa de copii a urcat și ea la etaj. Se apropie de camera memoriei, cum e numit locul unde mă aflu. Mă strecor pe hol, unde se găsesc bănci de lemn și decid să aștept, să văd cum se desfășoară lucrurile. J își continuă vizita și eu mă așez. Cum nu există ușă, pot vedea nestingherită ce fac și cum decurge lecția.
Profesoara și copii se așază turcește pe cimentul gol. Camera se umple. Întreb șoptit profesoara care se găsește la urma grupului, de unde sunt.
„Scoala primară, suntem câteva străzi mai încolo. Facem ieșirea asta în fiecare an, cu fiecare clasa. Suntem italieni. E important să ne amintim.” O fetiță se întoarce si ne privește curioasă. E întreruptă de întrebarea profesoarei:
„Câti suntem aici azi?”
„27”, vine răspunsul rapid, sigur, în cor.
„Și cum vă simtiti în camera asta?”
„E incomod”. „Suntem înghesuiți” „E întuneric”.
„Aha. Acum imaginați-vă că în camera asta erau de fapt 50 de oameni. Copii ca voi, adulți, oameni în vârstă. Cum credeți că v-ați fi simțit?”
Liniște… o voce timidă îndrăznește: „Nu ar fi destul loc pentru 50 de oameni. Deja suntem înghesuiti aici și noi suntem mici.”
Discută numele de pe perete. Fetita din poză e de vârsta lor, 10-12 ani. Toți vor să știe ce s-a întâmplat cu ea. Profesoara explică: „A fost omorâtă”. Vorbesc despre drepturi, egalitate, rasism. Subiecte grele, sensibile pe care noi, adulții, le ocolim de cele mai multe ori.
Îi privesc, sunt din grupuri sociale diferite, grupuri etnice diferite, religii diferite. Simt cum se împrăștie tristețea: există speranță în camera asta. La usă, un alt grup așteaptă să intre.
Ne continuăm vizita și ieșim. În total, în timpul petrecut acolo, vedem patru grupuri de vârste diferite de elevi și profesori. Cât de importantă este educația, aducerea aminte constantă, acceptarea pentru comunitatea aceasta! Oare cum ar arăta asta în micul meu oraș, Ploiești? Sau în Birmingham? Sau în Paris?
Astăzi, mai mult decât oricând, „aducerea aminte” nu poate rămâne un cuvânt gol.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Articolul mi-a consumat cateva minute din timpul in care as fi putut sa citesc ceva interesant.