Când ne-am mutat la bloc, soţul meu, care locuise o viaţă întreagă la casă, la periferia oraşului, unde pământul lui se întindea de la stradă până la o baltă cu trestie, unde veneau din când în când egrete, a fost oarecum zdruncinat de marea schimbare. Cum îţi muţi deodată viaţa în 50 de metri pătraţi, la etaj?
La câţiva ani distanţă, însă, ne întrebăm cum ar fi să ne mutăm din apartamentul nostru cu două camere şi deodată spune: „Mi-ar părea rău".
Nu te îndrăgosteşti, de-a lungul anilor, de pereţi, oricât de mult tânjeşti mereu după acasă. Rădăcinile se răspândesc cel mai lesne acolo unde găsesc oamenii potriviţi. Şi la bloc, printre betoane şi ţevi de eşapament, i-am găsit.
S-a întâmplat odată cu apariţia în tabloul nostru de familie a unui nou membru. Odată ce puştoaica a început să se ridice în picioare, au început şi ieşirile la locul de joacă. De care, să spun drept, mă temeam un pic, în sufletul meu de semi-sociopată care îşi strânge antenele când trebuie să poarte conversaţii de curtoazie cu oameni cu care, aparent, nu are nimic în comun. Dar copiii au ajuns să fie un liant magic între... oameni care, aparent, nu au nimic în comun. Şi, datorită lor, care au decis, fără să ne întrebe, să crească frumos împreună în spatele blocului şi în curtea şcolii, eu am redescoperit farmecul locuitului la bloc, iar soţul meu l-a simţit pentru prima dată.
În curtea şcolii, nu mai ai un singur copil. Suntem oameni cu copii de vârste apropiate care nu au legat neapărat prietenii, nu se vizitează, nu au mereu gusturi similare. În schimb, suntem legaţi de anii pe care i-am petrecut împreună, văzându-ne unii altora copiii crescând. În aşa măsură încât, într-un fel, copiii aceştia sunt ai tuturor. Avem grijă de ei împreună atunci când ies să se joace pe asfaltul din curtea şcolii. Când cineva trebuie să fugă la magazin sau să amestece în oala de pe foc, ştie că puştiul său rămâne pe mâini bune afară. Când ei se joacă şi noi ne aşezăm pe bordură să stăm de taină despre nimicuri, ne simţim acasă. Dar, suntem atât de diferiţi încât poate că nu prietenia este cuvântul potrivit care să descrie această bulă curioasă care a crescut în jurul nostru. Cuvântul din dicţionar ar fi, probabil, comunitate. Există o comunitate atât de specială în spatele blocului, în curtea şcolii, încât atunci când o prietenă a venit cu copilul său să ne viziteze, ne-a spus: „Vrem şi noi ce aveţi voi aici". Locuieşte la casă. Iar în ziua de azi, la casă e mai greu să mai regăseşti acest spirit care încă reuşeşte să se închege în cartierele de blocuri.
În spatele blocului şi în curtea şcolii, am văzut filme la proiector, am făcut petreceri pe bordură cu happy meals, baloane şi confetti, codiţe colorate ca-n Vamă, ne-am învăţat copiii să meargă, apoi să urce pe biciclete, i-am învăţat să se împace după ce se ceartă şi am învăţat şi noi asta odată cu ei.
Băieţii nu mai sunt taţii, ci sunt băieţii. Care joacă uneori, când mai ies şi ei, câte un baschet sau tenis de picior cu câte un copil zburdând fix în mijlocul lor. Iar noi nu mai suntem mamele, suntem fetele. În curtea şcolii, timpul stă în loc ca să avem timp să ne bucurăm de el. Şi, când bem un suc şi vorbim de cum ne-a fost ziua, în timp ce copiii se caţără în copaci sau se pun turceşte să povestească, pentru că încep, uşor-uşor, să facă paşi dinspre copilărie către preadolescenţă, nu ne simţim parte dintr-o comunitate, ci mai degrabă dintr-o familie. O mare familie care ne-a învăţat că, într-o lume în care toţi suntem prinşi într-un iureş perpetuu, iar cei 50 de metri pătraţi dintr-un apartament te pot sufoca, poţi alege să nu fii singur.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.