„Dragi părinți, am decis că e timpul să încep să-mi trăiesc propria viață și să mă dezvolt pe cont propriu”. Despre diferenţiere şi limite sănătoase. Ruperea legăturilor fuzionale

Foto: redit: Lindsay Upson / ImageSource / Profimedia

Într-un articol anterior am descris ce înseamnă legăturile fuzionale şi de ce acestea sunt dăunătoare pentru starea de bine a tuturor celor implicaţi. În continuare am să îmi îndrept atenţia asupra modului în care acest tip de relaţii pot fi întrerupte şi înlocuite cu relaţii interpersonale sănătoase.

Primul pas ar fi identificarea fuziunii. Primul semn este acela că o relaţie aduce mai degrabă suferinţă decȃt bucurie. Acesta este momentul cȃnd relaţia ar trebui să fie examinată şi să se descopere cauzele suferinţei (fuziunea nefiind singura cauză posibilă). Dacă suferinţa ţine de fuziune, semnele sunt multiple: persoana simte că este datoare să se preocupe în special de nevoile altora, iar cȃnd nu o face se simte extrem de vinovată; individul nu poate lua decizii decȃt dacă simte că are aprobarea celorlalţi şi tinde să-i consulte chiar în legătură cu alegeri de mică importanţă; persoana se simte sufocată de nevoile celorlalţi şi simte că nu mai are timp pentru sine; în plus, orice idee personală este prost primită de ceilalţi iar individul se simte diminuat personal din cauza neacceptării; timpul petrecut cu ceilalţi în interacţiuni nesemnificative (de exemplu povestirea tuturor detaliilor curente ale vieţii) este excesiv iar cel care întrerupe sau limitează astfel de interacţiuni se simte de multe ori singur sau părăsit.

Al doilea pas este acceptarea faptului că relaţia fuzională există şi examinarea consecinţelor negative asupra tuturor persoanelor implicate, ca bază pentru a motiva schimbarea acestui tip de interacţiune.

Etapa cea mai importantă este diferenţierea şi autonomizarea personală.

Acest proces ar fi de dorit să se întȃmple încă din copilărie, gradat, conform cu nivelul de dezvoltare psihologică a copilului şi să fie iniţiat de părinţi prin: acordarea dreptului de a alege în chestiuni personale potrivite cu vȃrsta copilului, identificarea şi stimularea resurselor şi înclinaţiilor copilului, respectarea, după o anumită vȃrstă, a spaţiului personal, a intimităţii şi alegerilor personale, încurajarea gȃndirii critice şi creative şi sprijinirea în a-şi face propriile alegeri, corespunzător vȃrstei. Odată cu intrarea în zona tinereţii, respectarea opţiunii personale în domeniile importante ale vieţii (carieră, relaţii de cuplu, prieteni, folosirea timpului liber) dar şi a timpului şi spaţiului psihologic personal devin imperios necesare.

Dacă însă nu s-au petrecut conform cursului firesc al dezvoltării, individuarea şi autonomizarea pot să se petreacă şi din iniţiativa unilaterală a tȃnărului/adultului.

Aceasta are loc în special prin stabilirea de graniţe sănătoase, respectiv impunerea dreptului la intimitatea proprie, la spaţiul personal (inclusiv psihologic) şi la opţiunile personale. Ca să dau cȃteva exemple concrete, a limita conversaţiile cu părinţii la schimburi de informaţii cu sens, în locul unor conversaţii lungi de tip “să ne mai treacă timpul”, a limita timpul petrecut cu părinţii şi a-l înlocui cu timp liber petrecut cu prietenii sau în activităţi plăcute tȃnărului/adultului, a se muta într-o locuință separată în care accesul părinţilor se face exclusiv în urma unei invitații specifice, a-şi exprima clar şi urma propriile alegeri, toate acestea reprezintă limite interpersonale care sunt de stabilit, de comunicat celorlalţi şi de respectat, ba chiar de apărat cu îndârjire dacă cei din jur le încalcă.

Individuarea ar fi să fie însoţită şi de autonomizare, care implică asumarea de responsabilităţi pentru existenţa proprie: un loc de muncă, obiceiul de a-şi face singur(ă) treburile casnice, independenţa funcţională în general sunt lucruri care ar trebui să vină “la pachet” cu diferenţierea, nu de alta dar a depinde de suportul material al părinţilor în altă situaţie decȃt pe perioada studiilor, dar a cere, în acelaşi timp, independenţă în alte domenii este nu doar greu de realizat, ci şi incorect.

Bună parte din substanţa diferenţierii este descoperirea individualităţii proprii; fiecare persoană ar trebui să privească serios la sine şi să afle cine este: să îşi aprecieze nu doar capacităţile, abilităţile şi energia proprie, ci şi valorile, preferinţele, înclinaţiile. Poate că acestea nu sunt evidente de la început, de multe ori procesul este unul de încercare şi eroare, dar nu este de abandonat dacă o anumită idee nu a dat roade practice; procesul de descoperire este unul de multe ori îndelungat şi nu liniar, implică energie şi timp, dar este absolut necesar.

Al treilea punct important este abandonarea sentimentelor de vinovăţie legate de ieşirea dintr-o relaţie fuzională: niciun adult nu este responsabil pentru starea de bine psihică a altui adult. Dacă anumite obligaţii ţinȃnd de neputinţa fizică sau materială a vȃrstnicilor sunt de luat în calcul (de la însoţirea la controale medicale, pȃnă la un sprijin instrumental pentru a realiza treburi mai grele, deplasări, etc), de nevoile emoţionale personale şi de modul de a-şi petrece timpul fiecare adult are să se ocupe singur. Chiar şi dacă este vorba de părinţi mai vȃrstnici, şi aceştia au să îşi găsească moduri de a-şi organiza viaţa distincte de ale copiilor adulţi: că au să îşi petreacă timpul cu prietenii, că merg la evenimente culturale, că îşi dezvoltă un hobby sau că se alătură unor cluburi de seniori, şi ei ar trebui să caute diferenţierea şi autonomizarea pe coordonatele de mai sus, îndată ce copiii au devenit tineri adulţi şi au părăsit universul (fizic şi psihic) al familiei. Nici unii nici alţii nu ar trebui să simtă vinovăţie, şi nici să îl facă pe celălalt vinovat pentru că ei înșiși nu reuşesc să îşi găsească preocupări.

Această diferenţiere ar fi să se petreacă şi în relaţiile de cuplu fuzionale: cei doi au fiecare individualitatea proprie, propriile proiecte de viaţă, iar cooperarea în cuplu nu implică abandonarea completă a sinelui. Uneori aceasta duce la diferenţe de opinii în cuplu, care ar trebui să fie adresate fără învinovățiri, ci prin colaborare, dar nicidecum intrarea într-un cuplu nu poate implica o “ştergere” completă a identităţii.

De multe ori acest proces de diferenţiere şi stabilirea a graniţelor este perceput ca un atac de cei care stăruie asupra relaţiei fuzionale. Nu de puţine ori individuarea copiilor tineri are loc conflictual, cu separare fizică dar şi cu impunerea unei “legi a tăcerii” forţate. Uneori o astfel de separare este necesară pentru un timp, dacă părinţii sunt extrem de invazivi. De multe ori forţarea separării are efecte benefice şi asupra părinţilor, care încep să se privească pe sine (pentru că nu mai au pe cine să se sprijine) şi să facă şi ei eforturi de autonomizare.

Pe de altă parte, pentru toţi părinţii speriaţi de “îndepărtarea” copiilor tineri adulţi, este de ştiut că procesul nu este de obicei unul definitiv. În momentul în care tȃnărul şi-a găsit calea, de obicei revine spre părinţi, dar cu un alt tip de relaţie, bazată pe stimă si respect reciproc, relaţie care poate nu ocupă atȃta timp cȃt şi-ar fi dorit părinţii fuzionali, dar are mai multă autenticitate şi conţinut. Bine ar fi ca şi părinţii să fi evoluat între timp, pentru a-şi întȃlni copiii la jumătatea drumului.

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp