„Noi ştim mai bine, noi avem experienţă, noi doar binele ţi-l vrem”. Despre legăturile fuzionale

Foto Profimedia

Deseori în terapie întȃlnesc tineri care îmi mărturisesc că se simt extrem de prost, aproape trădători, dacă se întȃmplă să ajungem să discutăm despre unele greşeli pe care părinţii lor le-ar fi făcut.

Pe de altă parte, tot în terapie, ajung să discut cu părinţi care sunt nemulţumiţi de relaţia pe care o au copiii lor (adulţi sau tineri), relaţie pe care o acuză a fi prea rece, prea distantă, sau insuficient de frecventă.

Şi tot în cabinet vin şi persoane nemulţumite de modul în care funcţionează relaţiile lor de cuplu, relaţii în care nu se simt suficient de înţelese sau susținute – inclusiv din cauza faptului că partenerul(a) este mult mai legat de nevoile familiei de origine decȃt de cele ale propriului cuplu.

Iată cȃteva aspecte tipice pentru ceea ce în psihologie poartă numele de relaţii fuzionale.

M. Bowen, în lucrările sale legate de terapia sistemică de familie, a introdus termenul de fuziune emoţională, ce descrie un mod de relaţionare în care emoţiile personale dispar în favoarea adoptării stărilor emoţionale ale unei persoane apropiate. Persoanele fuzionale devin practic una singură, îşi subsumează acţiunile şi trăirile cerințelor celuilalt iar alegerile individuale sunt ignorate în favoarea asigurării armoniei între persoanele aflate în fuziune.

Există multe familii care funcţionează fuzional, şi uneori acest fenomen deosebit de nefast este mai degrabă ridicat in slăvi, fiind prezentat ca grijă, implicare, responsabilitate. Dar oare să fie aşa?

Hai să vedem nişte exemple.

Un tȃnăr are viaţa planificată de părinţi – şi ajuns adult îşi explică alegerile profesionale spunȃnd: “Eu nu prea ştiam ce să aleg, şi atunci ai mei mi-au spus că o carieră în medicină/avocatură/profesorat este avantajoasă. Cum eu oricum nu aveam vreo idee, mi s-a părut că este în regulă să aleg ce mi-au sugerat ei. Am terminat acea facultate şi părinţii mi-au şi găsit un loc de muncă. Doar că eu urăsc ceea ce fac, şi acum, la 40 de ani, mă simt neîmplinit şi nemulţumit”.

O familie trece printr-un divorţ. Să zicem că tatăl pleacă de acasă. Mama suferă, dar se dedică în totalitate creşterii copilului, căruia i se confesează şi îi cere sprijinul emoţional. Între timp copilul devine matur, îşi construieşte propria familie, dar mama insistă să se mute cu el, să “îl ajute”, sau să îi ceară repetat sprijinul în multe şi mărunte aspecte casnice. Mama practic concurează cu partenerul(a) de cuplu al copilului şi – dacă simte că pierde teren – îşi acuza ginerele/nora de falsitate, interes, insensibilitate. Şi nu de puţine ori cȃştigă, copilul îşi părăseşte propria familie şi vine să trăiască cu mama, ca să nu “o lase singură la bătrȃneţe”.

Un tȃnăr întră într-o relaţie de cuplu. Dar nu intră singur ci cu părinţii proprii, care îi dictează modul în care să valorizeze lumea, să organizeze relaţia, să îşi organizeze viaţa – de la timpul liber (petrecut cu părinţii, inclusiv în vacanţe sau la toate sărbătorile) pȃnă la educaţia propriilor copii.

Un cuplu pare într-o relaţie extrem de apropiată; atȃt de strȃnşă încȃt partenerii îşi pierd complet individualitatea. Aleg ceea ce le place funcţie de preferinţele celuilalt, nu-şi permit să se bucure de o realizare proprie pentru că celălalt nu a reuşit foarte bine, se separă de prietenii lor pentru că nu-i plac partenerului/partenerei, nu-şi mai urmăresc nici un obiectiv personal pentru că celălalt se va simţi trădat, şi se simt la rȃndul lor trădaţi dacă partenerul/a are idei care par a ieşi din ceea ce “le place lor doi”, “sunt ei doi obişnuiţi să facă”.

Un frate şi o soră (sau doi fraţi, două surori) s-au mutat în acelaşi apartament după moartea părinţilor. Au colaborat bine împreună, dar la un moment dat unul dintre ei doreşte să plece pentru a-şi face propria familiei. Momentul capătă o valoare de tragedie pentru celălalt, care se simte trădat, părăsit, nu vrea şi nu ştie să funcţioneze singur.

Toate aceste exemple sunt exemple de relaţii fuzionale – unele în care diferenţierea emoţională între membrii unui sistem familial (fie parteneri de cuplu, fie copii-părinţi sau fraţi) nu a avut loc. De obicei nu a avut loc pentru că în copilărie părinţii nu şi-au lăsat odraslele să o facă. “Noi ştim mai bine, noi avem experienţă, noi doar binele ţi-l vrem, aşa este în firea lucrurilor, aşa s-a întȃmplat şi în familia mea de origine” – toate acestea sunt argumente, aparent pline de intenţii bune, care îi taie copilului de la rădăcină orice dorinţa de a afla cine este el. Drept care nu se poate bucura dacă mama/tatăl este supărat, nu îşi poate alege o carieră care să nu fie valorizată de părinţi, nu poate să aibă o viaţă proprie dincolo de interacţiunea frecventă cu părinţii, prietenii sunt aprobaţi de părinţi iar partenerul de cuplu, dacă are norocul să primească “binecuvȃntarea ” familiei de origine, este imediat “aspirat” în încrengăturile familiale.

Ce se întȃmplă mai departe cu copiii din familiile fuzionale?

Unii dintre ei rămȃn toată viaţa în astfel de relaţii. Se obişnuiesc să discute totul cu părinţii, să le ceară acceptul pentru lucruri chiar triviale, să îşi petreacă mult din timpul liber cu ei, ba chiar par să accepte că “sunt norocoşi că au o familie atȃt de iubitoare”. Asta pȃnă mult mai tȃrziu, la anii maturităţii, cȃnd privesc la viaţa lor şi o percep ca searbădă, fără vreo parte pe care să o fi ales singuri, fără alte satisfacţii decȃt cele rezultate din binele familiei. Uneori chiar nici asta nu se petrece, dar la un moment dat părinţii dispar, şi atunci copilul, deja avansat spre bătrȃneţe, se simte singur şi fără vreun scop, fără să ştie ce să facă cu sine, fără prieteni, fără pasiuni personale, alunecă în depresie şi de multe ori în boală.

Alţi copii “fug” – încearcă să se distanţeze geografic pentru a-şi realiza diferenţierea. Pleacă la studii în alt oraş, sau la lucru în altă ţară. Nu că asta i-ar ţine departe pe părinţii fuzionali, care invadează prin vizite frecvente, telefoane zilnice, insistenţa pe a petrece sărbătorile acasă.

Un alt tip de fugă este într-o relaţie de cuplu – nu de puţine ori prima care s-a ivit şi a dat ocazia de a se separa, nu neapărat una bună şi hrănitoare pentru persoană. Partenerul ales poate să se dovedească abuziv(ă), sau tȃnărul reface fuziunea în relaţia de cuplu. Cum nu a învăţat cine este în familia de origine, se mulează pe celălalt, exact la fel cum o făcea acasă. Ba mai mult, cere acelaşi lucru de la partener şi – cȃnd nu îl primeşte – se simte trădat, neînțeles, neiubit.

In plus persoanele obişnuite cu relaţiile fuzionale mai introduc în fuziune şi elemente de la job: fie că încep să confunde ceea ce are nevoie un coleg sau un şef cu ceea ce are nevoie cel în cauză, fie se lasă abuzaţi – pentru că regula după care ei trăiesc este că “este în regulă ca eu să sufăr pentru binele celorlalţi”.

Culmea este că părinţii fuzionali chiar se laudă cu asta, se simt mȃndri ca “si-au adus copiii alături”, că trăiesc împreună, că progeniturile şi-au întrerupt o carieră de succes pentru a avea grijă de părinţi, sau că tinerii au renunţat la şoţul/soţia nepotrivită şi au venit să le fie sprijin la bătrȃneţe părinţilor.

Dacă, pe de altă parte, copiii reuşesc să se diferenţieze, atunci părinţii se simt abandonaţi, suferă, se plȃng peste tot de lipsa de recunoştinţă a copiilor, de insensibilitatea şi egoismul lor, fără să vadă că cei tineri au nevoie să îşi construiască viaţa lor proprie în loc să îşi petreacă timpul umplând-o pe a părinţilor. Multe persoane cu copii adulţi se plȃng de faptul că aceştia se separă “cu scandal”, că refuză pȃnă şi apelurile telefonice, uitând însă să specifice cȃt de frecvente sunt legăturile pe care le doresc (şi care frecventă poate ajunge pȃnă la cȃteva telefoane pe zi şi week-end-ul neapărat petrecut cu părinţii). Şi atunci ajung în terapie căutȃnd aparent “o cale de comunicare” cu copiii, dar de fapt dorindu-şi să afle cum îi pot manipula mai bine pentru a-i convinge să se ocupe de nevoile părinţilor în loc de propriile lor nevoi.

Din păcate acest tablou se poate găsi, mai puternic sau mai slab conturat, într-o mulţime de familii şi este o sursa de suferinţă pentru absolut toţi participanţii la o legătură fuzională.

Dar oare de ce se întȃmplă asta? De cele mai multe ori pentru că părinţii înşăsi au fost în legături fuzionale, nediferenţiaţi, dar nu au avut timpul, sau capacitatea de a analiza acest lucru. Pur şi simplu aşa “au apucat”, de la proprii lor părinţi, probabil timp de mai multe generaţii. Să reţinem că în trecut, datorită fie dezvoltării tehnice mai reduse, fie unui regim opresiv, sau a unor situaţii de criză sau război, oamenii îşi petreceau mult mai mult timp cu satisfacerea unor nevoi de bază – în astfel de condiţii fuziunea avea şi un rol pozitiv, de susţinere reciprocă. În societatea modernă însă, din fericire, oameni ajung să mai aibă timp şi pentru ei, timp pentru a-şi dori o dezvoltare şi înflorire proprie, dincolo de restricţiile impuse de un cerc familial îngust, iar în astfel de condiţii partea toxică a fuziunii emoţionale iese la suprafaţă.

Soluţia este stabilirea de graniţe sănătoase şi diferenţierea membrilor familiei – ideal ar fi ca diferenţierea să fie sprijinită de părinţi în procesul creşterii şi educării copiilor, dar dacă aceasta nu s-a petrecu la timp, niciodată nu este tȃrziu pentru a rupe astfel de legături, care sunt viciate, şi a le înlocui cu legături bazate pe respect reciproc şi autonomie personală.

Dar despre toate acestea voi vorbi într-un articol separat, pentru că subiectul merită o privire mai de detaliu.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp