„Dragoste 1. Câine”. Un film despre prizonieratul în iubire

Foto: News.ro

Cel de-al treilea film al regizorului Florin Şerban, Dragoste 1. Câine, este şi cel mai surprinzător lungmetraj al său, înscriindu-se subtil într-o zonă a realismului magic. Deşi la nivel de fir narativ, filmul lui Florin Şerban urmează traiectoria unei poveşti de dragoste, la fel ca Eu când vreau să fluier, fluier şi Box, în Dragoste 1. Câine ne îndepărtăm atât de atmosfera urbană, cât şi de temporalitatea bine definită şi intrăm într-o zonă a necunoscutului.

Simion (Valeriu Andriuţă), locuieşte singur într-o cabană în munţi, alături de câinele său şi de un măgar pe care îl foloseşte la cărat. Nu există nicio altă prezenţă umană în jurul lui Simion şi, ulterior, aflăm că singurătatea autoimpusă a personajului durează de ani de zile. Lucrurile se schimbă în momentul în care Simion o întâlneşte într-una dintre drumeţiile sale pe Irina (Cosmina Stratan), o tânără pe care o descoperă leşinată în pădure, victimă a unui viol şi a unei tentative de omor. Simion decide să o aducă la cabană, unde o îngrijeşte şi încearcă să afle cine este responsabil pentru atac.

Deşi porneşte într-o notă western, cu implicaţii poliţiste, în măsura în care Simion încearcă să investigheze întâmplarea şi să găsească vinovatul, punctul focal al acestui film se mută către relaţia dintre cei doi, devenind, astfel, o poveste de dragoste. Căutarea lui Simion, întrebările pe care le pune şi interogatoriul la care o supune pe femeia (Mihaela Măcelaru) al cărei soţ, Gheorghe (Vitalie Bantaş), fusese ghidul Irinei în munţi reprezintă, de fapt, pânza de fundal pe care Florin Şerban pictează această poveste de dragoste viscerală unde instinctul înseamnă motivaţia principală. În prima parte a filmului, Simion pare un bărbat obsedat de aflarea adevărului, dar obsesia sa nu are atât de mult legătură cu ideea de dreptate, cât cu sentimentele puternice şi violente pe care le dezvoltă pentru Irina.

Tânăra femeie rămâne, însă, o enigmă, refuzând să spună nu doar ce i s-a întâmplat, ci şi cine este şi de unde provine. Pe tot parcursul filmului, Irina este o prezenţă misterioasă, complet diferită faţă de Simion ale cărui motivaţii şi sentimente le putem vedea clar în gesturile sale extreme. Modalitatea inteligentă şi precisă prin care este construit personajul Irinei, lasă loc liber interpretărilor până în momentul în care putem crede că tânăra femeie este proiecţia unui om singur, a cărui nevoie de tandreţe atinge punctul critic. Cu toate acestea, nici varianta realistă a poveştii nu poate fi exclusă, iar posibilitatea de interpretare în acest sens conferă o valoare aparte scenariului.

Atât în Eu când vreau să fluier, fluier, cât şi în Box şi Dragoste 1. Câine, povestea de iubire dintre protagonişti arde la foc mic până la evaporare. Tipologia personajelor este şi ea asemănătoare în condiţiile în care există trei bărbaţi în situaţii critice care se îndrăgostesc de femei complet diferite faţă de ei şi al căror statut social poate fi considerat superior. Evident, este vorba despre o superioritate aparentă, dată de canoane sociale şi care nu are nicio legătură cu interioritatea personajelor. Însă diferenţa esenţială dintre Dragoste 1. Câine şi celelalte două filme este dată de trecerea de la realism într-o zonă cu contururi nedefinite.

Locaţia spectaculoasă, imaginile montane puternice care au darul de a tulbura spectatorul, felul în care se insinuează fumul şi ceaţa dau în permanenţă senzaţia unui tărâm al umbrelor şi misterelor, o zonă de trecere dintr-o lume în alta. Scenele filmate la râul de lângă casa lui Simion pot fi privite şi dintr-o perspectivă a mitului. Într-un sens alegoric, râul ar putea corespunde Styxului, iar singuraticul Simion unui Caron care se îndrăgosteşte tocmai de aceea pe care trebuie să o treacă pe malul celălalt, în lumea lui Hades. În completarea senzaţiei de mister şi nelinişte pe care o lasă filmul, este şi alegoria cu animalele pădurii. Simion vorbeşte despre legende munteneşti străvechi în care omul devine precum animalul din râului căruia bea apă sau povesteşte despre lupi şi ierni lungi şi îngheţate.

Interesant este felul cum câinele lui Simion pendulează între a o proteja pe tânăra femeie şi, totodată, a o împiedica să plece. Într-un sens, câinele lui Simion este o oglindă în care se reflectă sentimentele stăpânului pentru Irina, fapt ce explică şi titlul filmului. Protector, posesiv, visceral, tandru şi, totodată, violent, Simion are un comportament extrem faţă de femeie până în punctul în care spectatorul nu mai poate spune cu exactitate dacă Irina este protejata sau prizoniera bărbatului.

Prin felul în care Florin Şerban alege să ilustreze povestea de dragoste dintre cei doi, regizorul deschide o discuţie interesantă despre graniţa dintre libertate şi prizonierat în iubire. Nu este întâmplător faptul că timpul în care se petrece acţiunea este unul nedefinit deoarece povestea este una atemporală. Este povestea fiecărei iubiri trăite intens la nivel interior şi schiţate prin gesturi cheie la nivel exterior. Nu vorbim despre iubirea artificială de tip Hollywood unde gesturile măreţe şi coincidenţele spectaculoase ţin locul analizei trăirilor interioare. Vorbim despre fiecare iubire ce se consumă între patru pereţi sau în vârf de munte, într-un vârtej emoţional care tulbură, dar care poate fi doar ghicit prin cuvinte, priviri sau gesturi. Dragoste 1. Câine este o disecţie a unui mod de a iubi, împletită cu elemente ale realismului magic. Aştept cu interes următoarele două lungmetraje ale trilogiei, filme care vor analiza alte două feţe ale iubirii, oferind o imagine piramidală a unuia dintre cele mai profunde şi inexplicabile sentimente ale fiinţei umane.