După ce s-a terminat cel mai prost film românesc pe care l-am văzut vreodată, l-am căutat pe regizor

De fiecare dată când am vrut să scriu despre problemele cu care se confruntă domeniul artistic în România, şi nu numai, m-am lovit de o dilemă de tipul oul sau găina. 

Este o problemă generată de public sau una a celui care creează? Este o problemă legată de o realitate economică în care produsul cultural trebuie să se supună regulilor mercantilismului, să aibă un target predefinit şi o campanie de awareness pe măsură?

Ca să fiu sinceră, nu am reuşit să găsesc un răspuns clar până în momentul în care am vizionat, acum câteva zile, o producţie de film autohtonă.

Este vorba despre „Pălăria Fatală”, în regia lui Adrian Munteanu. Acţiunea filmului începe în perioada interbelică, cu cele două protagoniste în rol de femei fatale care descoperă o maşină a timpului. Cu ajutorul acestei maşinării, ele ajung în anul 2015 iar, ulterior, pendulează între anii `30 şi 2015, furând pălării din magazine, seducând patroni de cluburi şi politicieni. Avem decapitări, scene de bătaie, scene suprarealiste de dragul suprarealismului şi o serie de pseudo-actori al căror singur rol este cel estetic. Am încercat să rezist până la finalul filmului şi, cu greu, am reuşit, doar pentru a avea dreptul de a spune că l-am văzut cap-coadă şi că este, fără îndoială, cea mai slabă producţie cinematografică pe care am vizionat-o în viaţa mea.

Avem un patron de cluburi, care a fost închis pentru înşelăciune în anul 2005, a executat trei ani de închisoare, şi care, acum se autointitulează regizor şi produce filme în care joacă foşti politicieni, adepţi ai teoriilor conspiraţioniste. 

Intrigată, am căutat date despre domnul Adrian Munteanu, regizor şi actor al acestui film. Nu auzisem despre dânsul până atunci şi am fost curioasă să aflu mai multe despre activitatea sa de regizor. Am avut un şoc atunci când am descoperit că această activitate nu există. Domnul Munteanu nu doar că nu are studii de regie, experienţă sau ceva care să îl recomande ca fiind regizor, dar este patronul localurilor din Cluj la care face referire filmul şi în care se petrece mare parte a acţiunii. Unul dintre actorii acestui film este politicianul Mihai Seplecan, fost consilier judeţean la Cluj, demis din funcţie şi care, acum vreo lună, a afirmat că festivalul de muzică Untold este un megaritual masonic, iar artiştii din cadrul festivalului sunt membri illuminati şi se îndeletnicesc cu activităţi sataniste.

Nu, nu este un pamflet. Avem un patron de cluburi, care a fost închis pentru înşelăciune în anul 2005, a executat trei ani de închisoare, şi care, acum se autointitulează regizor şi produce filme în care joacă foşti politicieni, adepţi ai teoriilor conspiraţioniste. Poate că problemele cu legea pe care le-a avut domnul Munteanu nu sunt, neapărat, relevante în acest caz, dar faptul că dânsul nu are niciun fel de studii de film, niciun fel de experienţă şi, mai mult, niciun fel de viziune artistică este grăitor pentru ceea ce se întâmplă cu produsul artistic în România.

Asistăm la un soi de impostură în care orice individ care îşi poate permite financiar, confiscă domeniul artistic şi se autointitulează expert. Avem producţii pseudo-culturale „made in China” pentru că e uşor să fii artist. Este, de fapt, un cerc vicios. Impostura culturală naşte confuzia publicului pe de o parte, iar de cealaltă parte, o mare parte a publicului a ajuns mult prea comod pentru a-şi dezvolta un aparat critic, devenind, astfel, complice, la naşterea acestor kitsch-uri. Iar lipsa de reacţie, neputinţa de a identifica impostura conduce, încet, încet, la un soi de sinucidere asistată a produsului cultural, în măsura în care putem vorbi despre o sinucidere în acest caz.

În distopia Oryx şi Crake a lui Margaret Atwood, există reţete online pentru ca oricine să poată face filme. Personajul principal al romanului nu trebuie decât să descarce una dintre zecile de intrigi standard, să adauge feţele şi trupurile dorite şi, ulterior, să modifice luminozitatea sau să selecteze câteva efecte speciale pentru a produce un film. În acelaşi roman, personajul antagonic (Crake) vede în artă o modalitate perimată de a atrage atenţia sexului opus. În viziunea sa, artistul este asemeni broscoiului care face cât mai mult zgomot în perioada de împerechere pentru a atrage femelele, iar, în momentul în care nu îl ajută abilitatea naturală, se poziţionează în interiorul unei ţevi goale pentru a face ca vocea sa să pară mult mai groasă decât este în realitate. Rezumând paralelismul, arta este pentru artist ceea ce este ţeava goală pentru broscoi – un amplificator al cărui scop este pur biologic.

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit; acest dispreţ nu este unul general dar, din păcate, este majoritar. Din dispreţul publicului faţă de produsul artistic se nasc filme precum „Pălăria fatală”. 

Extrem de cinică şi, totodată, lucidă, Margaret Atwood identifică miezul problemei. Sigur, este vorba despre o distopie a cărei acţiune este plasată într-un viitor care depăşeşte capacităţile tehnologice ale prezentului nostru. Dar dincolo de acest aspect, în viziunea lui Crake găsim răspunsul la întrebarile pe care le-am enunţat anterior. Motivul pentru apariţia acestor produse este dispreţul publicului faţă de domeniul artistic.

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit; acest dispreţ nu este unul general dar, din păcate, este majoritar. Din dispreţul publicului faţă de produsul artistic se nasc filme precum „Pălăria fatală”. Fiindcă este vorba despre acelaşi public care dispreţuieşte filmele lui Zeffirelli deoarece nu au efecte speciale şi, atunci, consideră că ar putea face ceva mai bun, fără studiu, fără specializare şi fără nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă cinematografia. Din rândul acestui public iau naştere pseudo-regizori şi pseudo-scriitori care, în lipsa unui domeniu în care să facă performanţă, îl confiscă pe acela care e facil, în viziunea lor, pentru că este subiectiv. Mai departe, intriga se propagă pe acelaşi sistem al undelor de şoc. Produsul rezultat este apreciat de acelaşi public nu pentru valoarea sa, ci pentru că este unul „de-al lor”. Este un produs uşor de făcut, ca atare aprecierea şi validarea sa reprezintă doar o formă de a spune „da, îmi place pentru că şi eu pot să îl fac”.

Problema noastră, în general, este că nu putem recunoaşte expertiza cuiva într-un domeniu umanist. E subiectiv, deci oricine se poate pricepe. În momentul în care un fizician dezvoltă o teorie, nimeni care nu are cunoştinţe avansate de fizică nu are pretenţia că ştie mai bine sau că părerea sa este avizată. Însă în momentul în care avem de a face cu un produs aparţinând domeniului umanist, oricine devine expert, judecător, critic şi călău, chiar şi fără a avea cunoştinţe elementare.  

Adică de ce ar fi ăsta mai bun decât mine? Eu pot să scriu mai mişto, că doar am făcut gramatică la şcoală şi am citit Baltagul.

Validăm maculaturi şi imagini mişcătoare cu un sentiment submisiv de extaz. Iar fiecare vot pozitiv pe care îl dăm reprezintă o lovitură dată artei autentice pe care o urâm profund deoarece este incomodă şi necesită cunoaştere pentru a o înţelege. Suntem doar parţial conştienţi că încurajând aceste produse, ele vor sufoca arta reală, aceea care ne instigă, care ne face să ne punem întrebări al căror răspuns nu vrem să îl găsim şi care ne cere mult prea mult efort, fără a fi cost-effective. Le validăm pentru că nu vrem să recunoaştem necesitatea specializării în artă. Orice specializare presupune un efort de învăţare, iar noi nu mai avem nici timp, nici motivaţia de a o face. Mai mult, această specializare contravine ego-ului fantastic, uriaş, care ne este cultivat din copilărie şi pe care ajungem să îl fertilizăm conştiincios la maturitate. Adică de ce ar fi ăsta mai bun decât mine? Eu pot să scriu mai mişto, că doar am făcut gramatică la şcoală şi am citit Baltagul.

Arta nu te mângâie uşor pe cap şi îţi spune că eşti special, ea are rolul de a-ţi provoca seisme interioare, de a te revolta sau de a te face să pui la îndoială tot ceea ce credeai că ştii. Tindem să eliminăm acest disconfort din vieţile noastre, îi facem vânt sub preş şi încurajăm ceea ce este facil, ceea ce ni se oferă direct, fără a ne consuma timpul şi energia.

Pe de o parte avem acest ego maladiv care necesită o auto-satisfacere constantă. În momentul în care descoperim că nu suntem genii în matematică şi că nu vom afla leacul pentru cancer, ne întoarcem către domeniul care poate fi cel mai uşor confiscat. Folosim arta ca pe un soi de material onanist pentru ego, iar şi mai grav este faptul că nici măcar nu încercam să ajungem la un nivel de cunoaştere. A studia înseamnă a recunoaşte că ai de învăţat, iar super-ego-ul nostru ne şopteşte de pe umăr că suntem deja genii, iar studiul este pentru oamenii mărunţi, care au nevoie de instrucţiuni ale altora. Pe de altă parte, ne revoltă ceva ce nu înţelegem sau care ne face să săpăm în interior şi să descoperim fundamentul găunos. Or produsul artistic are tocmai acest scop. Arta nu te mângâie uşor pe cap şi îţi spune că eşti special, ea are rolul de a-ţi provoca seisme interioare, de a te revolta sau de a te face să pui la îndoială tot ceea ce credeai că ştii. Tindem să eliminăm acest disconfort din vieţile noastre, îi facem vânt sub preş şi încurajăm ceea ce este facil, ceea ce ni se oferă direct, fără a ne consuma timpul şi energia. Acceptăm doar ceea ce considerăm că putem facem şi noi. Iar, ulterior, după ce ne-am convins că putem crea, o şi facem cu voluptate, imitând la nesfârşit clişee şi scoţând pe bandă rulantă produse din poliester cu etichetă „made în China”.

Rezumand, există două componente esenţiale care asigură bunul mers al acestor produse pseudo-artistice: automutilarea aparatului critic şi exacerbarea ego-ului. Pe de o parte demontăm, bucăţică cu bucăţică, acel filtru critic incomod care ne-ar face să identificăm impostura iar, pe de alta, pompăm, frenetic, steroizi în propriu ego. Şi de aceea, în pauza de ţigară la birou, ne vom bate reciproc pe umeri pentru a fi citit ultima carte despre „10 metode pentru a-ţi elibera potenţialul ascuns cu ajutorul oglinzii”. Iar în tot acest timp, arta autentică se naşte şi moare în jurul nostru, cu acordul nostru tacit, îşi pierde rolul şi devine inversul produselor pe care le validăm: un fond fără formă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp