Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„I am family”. Cu ce bani călătorim de șapte ani prin lume

I AM Family

 (Foto: Facebook/I AM Family)

„Dacă inima ar gândi s-ar opri" (Fernando Pessoa)

„Trebuie să ajungi să gândești cu inima și să simți cu mintea". (Sayree, șaman Peru)

Dacă mintea ar simți, s-ar opri, iar dacă mintea se oprește prin acest mod, atunci o altă dimensiune se deschide și nu mai vorbim despre minte, ci despre suflet...

Cum ne dezvoltăm capacitatea de a simți cu ajutorul minții și ce valoare ar mai avea banii în acest context?

În urma articolului scris pentru „Republica'' am primit un număr impresionant de mesaje. În proporție de 99,9% au fost întrebări de natură financiară.

Cu ceva timp în urmă o mare stea a României s-a stins din viață. A început să moară, acolo unde s-a născut...pe scenă, în aplauzele tuturor. Din păcate, nimeni nu a simțit că va muri....

Dacă ați ajuns mai târziu la noi, pentru a ne cunoaște mai bine, citiți ultimele articole scrise pentru „Republica'' (aici și aici).

Ca să nu o mai lungesc și să intrăm în profunzimea subiectului, ar trebui să fac un salt în trecut și să o luăm cu începutul.

L-am cunoscut pe soțul meu, Gabriel, pe plajă la Mamaia. Mi-a atras atenția modul de gândire și pasiunea cu care vorbea despre sistem, familie și relații. După 15 ani, curiozitatea și bucuria de a-l descoperi este mai vie ca niciodată.

Gabriel s-a născut în București, tatăl lui este inginer, iar mama-psiholog.

După o viață de muncă, sistemul „i-a scăpat" câțiva ani de calculat la pensie, iar tatăl lui Gabi s-a judecat ani buni până când a câștigat procesul cu statul. Pensia i s-a mărit cu echivalentul rețetei de medicamente ce o are de cumpărat în fiecare lună.

Eu m-am născut într-un orășel de provincie. Singura ocupație a fost să învăț și să am note foarte bune, ceea ce-mi ocupa tot timpul, spre disperarea tatălui meu, care-și dorea să mergem la pescuit și să petrecem mai mult timp împreună. Adesea zicea „mai bine un măgar sănătos, decât un filozof ofticos".

Mama a fost contabilă, iar când a murit fratele ei la vârsta de 42 de ani, s-a îmbolnăvit. A fost nevoită să iasă la pensie pe caz de boală. Calculați d-voastră acum ce pensie are!

Tata este preot de provincie. Mașina și-a cumpărat-o în rate, un Cielo. E un om tare bun și are câte-o glumă pentru fiecare enoriaș. Când am locuit în Portugalia, mi-am bătut capul să-i aduc mai aproape de mine. Tata mi-a zis că nu-și părăsește "tribul", pentru că oamenii au nevoie de el.

La nuntă am avut 200 de invitați, care au confirmat în scris că vor veni. Au venit 100. După ce am plătit restaurantul, am mai avut bani să ne luăm familia și prietenii și să facem o excursie pe Dunăre, pe un restaurant plutitor.

Mulți dintre prietenii din București recunosc că excursia le-a deschis apetitul pentru a cunoaște mai bine minunile naturale ce le oferă țara noastră. Eu am lucrat de pe băncile facultății la o companie farmaceutică, apoi deși am terminat Facultatea de Finanțe-Bănci, m-am angajat în turism, unde pentru o vreme am visat la destinații exotice lucrând pachetele pentru clienții corporatiști.

Uitându-mă în urmă, aș putea spune "ai grijă ce gândești, pentru că gândurile se ancorează în realitate și te trag înspre ele".

Gabriel este copilul care la vârsta de 8 ani construia circuite electronice. A apărut chiar și într-un ziar de specialitate.

La vârsta de 11 ani, viața lui a căpătat o nouă traiectorie odată cu divorțul părinților. În încercarea de a găsi răspunsuri la întrebările ce nu-i dădeau pace, "a devorat" toate cărțile de psihologie din biblioteca familiei.  

La 18 ani, și-a făcut pașaport și a luat drumul Turciei, apoi a lucrat într-o spălătorie auto pentru a-și plăti canapelele de piele ce și le cumpărase în rate. A intrat la facultatea de Construcții, la îndemnul tatălui. Ultimii doi ani "i-a înghețat" pentru a-și urma pasiunea și astfel a intrat la facultatea de Psihologie. A lucrat ca suplinitor de Educație Civică la Școala Specială de băieți nr. 2, în București, făcându-și astfel stagiul de practică. Într-un final, s-a angajat la un trust media.

Luna de miere am petrecut-o în Santorini. Aici s-a născut ideea primului nostru business în parteneriat, având ca activitate import și comercializare de ATV-uri și motociclete. Eu mi-am dat demisia din turism, pentru a ajuta la dezvoltarea afacerii de familie. La scurt timp, m-am îmbolnăvit. Am intrat în depresie. România nu este cel mai inspirat loc în care să te îmbolnăvești în acest mod!

Se întâmplă și aici același fenomen când dă prima zăpada în București! Deși este evident că odată cu venirea iernii cade și prima zăpadă, nimeni nu este pregătit pentru acest fenomen! Depresia a fost și încă este un subiect tabu, o boală rușinoasă, de care vorbim pe la colțuri și, deși rată sinuciderilor în România este din ce în ce mai mare, nimeni nu este pregătit să facă cu adevărat ceva. De fiecare dată când se mai sinucide cineva, apare ca un eveniment surpriză atât în familie, cât și în cercul de prieteni și presă. Este o surpriză exact ca prima zăpadă în București!

În cazul meu s-a vorbit despre depresie post partum, întrucât venise la scurt timp după nașterea Carlei, fiica noastră cea mare.

Pe fondul acestor evenimente, Gabriel a vândut partea noastră de afacere și, ajutați și de părinți, am cumpărat un apartament de 3 camere. În nouă casă, l-am născut pe Aris. Aveam casa noastră acum, dar iarăși nu mai aveam niciun ban. Ne-am împrumutat și am deschis o pizzerie, cu livrare la domiciliu. A fost prima pizzerie cu livrare non-stop din București. În prima noapte, a trebuit să scoatem telefonul din priză din cauza numărului mare de comenzi. A fost un real succes, dar succesul nu vine singur, vine la pachet cu o energie încurcată. Au urmat problemele inerente unui business. Livratorii au făcut accidente de mașină, din cauza traficului haotic din București. Pizzarul s-a îndrăgostit de centralistă. Când s-au certat, nu a mai trecut pe la muncă o săptămână, timp în care Gabriel a trecut la bucătărie, făcând pizza pe bandă rulantă. Într-una din zile, ne-am întâlnit întâmplător la o benzinărie cu cel pe care îl angajasem să preia comenzile de la pizzerie.

"Ce faci, de ce nu ești la muncă?!"

"Stai liniștit, sefu', am luat telefonul cu mine, n-a sunat nimeni până acum."

Telefonul nu era mobil, ci era o linie fixă... se aștepta să sune, scos din priză! Vorbea serios, nu glumea!

Am vândut afacerea, ne-am mutat în Timișoara, ne-am cumpărat o casă. Am locuit în ea cam două luni. Am lăsat totul în urmă și ne-am mutat în Portugalia. Am muncit foarte mult să susținem un minimarket numit Loja de conveniencia, deschis până la ora 2 noaptea, și un bar pe plajă. Spațiul era tare mic, dar reușeam cu succes să-l facem să arate ca un brad de Crăciun. Găseai de toate în el - de la pampersi și ace de cusut, până la fructe și legume bio. La un moment dat, am angajat ca vânzător un student. Gabriel a fost impresionat de modul lui de gândire, de capacitatea lui intelectuală și de faptul că încerca prin forțe proprii să se țină de facultate. La câteva săptămâni de la angajare, ne-a rugat să schimbe tura de dimineață cu cea de noapte, întrucât dimineața are cursuri.  

S-a făcut o mică ședință și, deși ceilalți angajați nu au fost fericiți de schimbare, am hotărât cu toții să-l ajutăm să nu piardă cursurile. După un an de zile, studentul și-a dat demisia și la câteva zile după am primit o înștiințare. Ne dăduse în judecată și cerea ca orele de noapte să-i fie plătite dublu, daune morale, precum și plata cheltuielilor de judecată. Procesul a fost lung și controversat. La final, studentul a câștigat, conform legii a avut dreptate. La sfârșitul procesului, judecătorul a dat mâna cu Gabriel și și-a cerut scuze. Din punct de vedere al sistemului, care în Portugalia este foarte atent la drepturile angajatului, studentul trebuia să câștige. Neoficial, printr-o strângere de mână, "omul" înainte de reprezentantul legii recunoscuse o înfrângere din punct de vedere moral.

Barul l-am deschis în sudul Portugaliei și ne venise ideea, în urma unei călătorii în România, unde ne-am întâlnit cu un vechi prieten care își deschisese un restaurant de sushi în Timișoara. Își investise toți banii în restaurant, dar din cauza unor autorizații și certuri cu vecinii nu putea să funcționeze legal. Era sătul de probleme și descurajat de sistemul românesc, ce părea că-i pune bețe în roate la fiecare pas. Ne-am asociat, a părăsit România împreună cu soția lui, avocat de meserie pentru a începe o viață nouă în Portugalia. După 6 luni, barul începuse să prindă contur, dar cântărind cheltuielile de înființare și previziunile de câștig pe termen scurt, balanța s-a înclinat atât de rău, încât într-una din nopți, asociatul nostru a devastat localul, după care și-a umplut mașina cu sticle de alcool și dus a fost! Vorbesc de un cuplu de timișoreni educați, cu facultate și care provin din părinți foarte cunoscuți și apreciați în comunitatea din Timișoara! O vară întreagă am vândut cocktail-uri și tapas-uri, în încercarea de a recupera pierderea suferită.  

Din punct de vedere al business-ului, asta a fost probabil cel mai neinspirat, dar în această perioadă am avut ocazia să cunoaștem oameni din toată lumea. Veneau la bar pentru a savura cea mai bună cafea din Portimao. Așa am cunoscut compozitori, scriitori, oameni de știință, îngrijitori de bătrâni, femei de serviciu sau artiști, fiecare purtând câte-o poveste de viață împărtășită la o cafea dimineață sau seară, la un vin de Porto. Ce-i frumos în Portugalia este că oricine își poate permite o cafea bună, indiferent de nivelul de trai.

Tot în Portugalia, a două zi de Paște, Gabriel a fost implicat într-un accident. Ajuns la spital la urgențe, desfigurat, doctorul l-a întrebat ce naționalitate are și dacă cumva și-a pierdut dinții de aur din gură!? Recuperarea a durat foarte mult timp, îi fusese afectată coloană vertebrală, un picior și a avut nevoie de reconstrucție de mandibulă. Eram fericiți că este în viață. Ana, fiica noastră, era mică pe vremea aceea. Mult timp nu și-a recunoscut tatăl, și de fiecare data când intra pe ușă, Ana izbucnea în plâns. I-am dat în judecată pe cei vinovați de producerea accidentului. Procesul a durat ani de zile, ca prin minune camerele de vederi ce ar fi trebuit să înregistreze evenimentul chiar în momentul accidentului nu au funcționat. Vinovații au scăpat din lipsă de probe.....

Toate astea s-au întâmplat la scurt timp după ce trăisem cu indienii shipibo în junglă. Diferența culturală a fost șocantă și, pe fondul evenimentelor din viață noastră, a fost foarte greu să integrăm în "daily life" ceea ce am simțit și am trăit în jungla Amazoniană.

Așa că am vândut cam tot, însemnând casa din Timișoara, un apartament în București, mașinile și rulota. Cu o parte din bani "ne-am" pus dinții la loc, nu de aur cum frumos sugera nea doctorul de Portugalia, și "ne-am" reconstruit maxilarul! 

Cu altă parte, am călătorit în Europa, altă parte s-au dus pe mutări și permutări dintr-o parte în alta. Am vrut chiar să cumpărăm un teren în Portugalia, care costa 16.000 de euro în jur de 8.000 metri pătrați, cu o ruină și o pădure de mimoze într-o zonă de munte foarte aproape de un lac, cu gândul că, la întoarcerea din călătoriile noastre, să avem un alt punct de plecare. Într-un final, am renunțat și la el și am pierdut avansul de 1500 de euro, refuzandu-ne în acest mod orice back-up!

În această vară, incendiile din Portugalia au lăsat familii fără case și mai mult de 60 de oameni și-au pierdut viața exact în zona unde am fi cumpărat terenul. Zona este acum înregistrată ca fiind de risc maxim din punct de vedere al incendiilor.

În 2015, afacerea din Portugalia am oferit-o managerului nostru, cu acte, cu tot tacâmul! Ana este portugheză. La 18 ani a suferit un accident de camion. Trei luni a stat în comă și apoi a avut nevoie de câțiva ani de recuperare. A învățat să vorbească și să mănânce din nou. Ana are certificat de handicapat, a încercat să se angajeze de nenumărate ori, dar fără succes. Nouă ne-a plăcut Ana. Am angajat-o pe post de vânzător și, după câțiva, ani am promovat-o pe post de manager.

Când am ajuns în Peru aveam în cont 2000 de euro și promisiunea verbală din partea ei că vom primi timp de 5 ani, 1000 de euro pe lună. Au trecut 2 ani și în fiecare 1 ale lunii, Ana și-a respectat promisiunea.

Cei 1000 de euro sunt suplimentați cu bani proveniți din munca digitală sau fotografică. În Peru, am avut în administrație un mic hostel, cu restaurant și o terasă cu vedere incredibilă către muntele Apulingli, în Taray. Deși era deschis de mai mult de un an, nimeni nu știa de existența lui. În mai puțin de o lună, hostelul a înregistrat o ocupare maximă, iar noi a trebuit să împărțim una din camere.

Gabriel lucrase inclusiv o pagină web (cu pozele făcute de mine) pentru că între timp se reprofilase pe construcție de site-uri și SEO. După două luni de muncă, timp în care copiii au învățat matematică și Excel, proprietarii au dublat chiria! Am renunțat așadar, o experiență în plus și o lecție despre cultură și diferențe de gândire! Eu am colaborat în special cu artiști, în Sacred Valley, Peru și astfel am mai suplimentat venitul familiei. Cea mai slabă lună din punct de vedere financiar este de 1000 de euro, cea mai bună luna a fost de 5000 de euro și atunci am cumpărat-o pe Lollipop.

Am trăit și momente mai grele, de exemplu în Chile, din cauza unor cheltuieli cu reparația mașinii am rămas timp de o săptămână fără niciun ban. A fost probabil cea mai lungă săptămână din viață noastră, dar și cea mai plină de insight-uri. Lollipop nu a vrut să mai înainteze și i-a stat inima într-o parcare dintr-o zonă rezidențială cu vedere la ocean, chiar în centrul orașului Iquique. Lollipop este un fel de mică vedetă pe unde mergem, șoferii o salută prin claxoane repetate, pietonii fac poze cu ea, când e parcată, copiii îi fac cu mâna, iar călători ca și noi caută să campeze în vecinătate. Așa că, în scurt timp locurile de parcare din jur sunt ocupate de case pe roți, rulote sau alte combi-uri. O comunitate de oameni foarte diferiți ce poartă în comun roți și drumuri și împărtășesc experiențe, povești și cultură.

Cum spuneam, în acest context am rămas fără bani. Când ești pe drumuri și rămâi fără bani nu suni acasă să-ți bage părinții în cont niște bani, că dacă alegi asta nu faci decât să le sporești gândurile negre și să le asiguri un drum pe la spital! Surpriză! Nu ne-au ajutat nici diplomele de la facultate, nici cunoștințele despre geografie, istorie, chimie etc. și nici talentul antreprenorial să generăm niște bani rapid, pentru a acoperi necesitățile de bază.

În această perioadă alături de noi, în mica comunitate formată în parcarea din Iquique erau o familie de argentinieni care aveau o fetiță în vârstă de 2 ani și care călătoreau de vreo 5 ani prin America de Sud și se ocupau cu scurte momente de circ (zic scurte, pentru că se desfășurau în secundele scurse între culorile roșu/verde la semafor), alți doi argentinieni, prieteni buni ce călătoreau într-un Fititto și tocmai învățau să cânte la muzicuța și tobe, o altă familie de tineri, el francez și ea din Venezuela care se ocupau cu vânzarea de artizanat, brățări lucrate manual, un alt cuplu - ea fotograf de surf și el scriitor, precum și un dentist cu prietena lui psiholog. În fiecare seară pe trotuar se desfășura un târg colorat, în care se vindeau obiecte de artizanat, cărți, jucării, biciclete, dulciuri artizanale, vată de zahăr și câte și mai câte. 

O familie de cântăreți ambulanți, părinții împreună cu fetițele lor gemene, își aleseseră loc de performat chiar în față combi-ului. Dintre noi toți, cei care reușeau să genereze bani zi de zi erau cei care vindeau artizanat, cântăreții ambulanți și prietenii noștri circari! Erau zile în care câștigau și 100 de dolari. Totodată, erau oameni de o gentilețe rară și cu un bun simț ce greu îl întâlnești. Timp de o săptămână am alergat să stabilesc întâlniri pentru un eventual shooting. Am trimis zeci de mail-uri, la hoteluri, restaurante, galerii. Multe dintre mailuri nu au fost deschise, dintre cele deschise doar la câteva am primit răspuns, printre care Hotelul Hilton, precum și un lanț hotelier de 5 stele din Iquique. Întâlnirile erau programate peste o lună și jumătate, din cauza programului încărcat, precum și datorită faptului că directorii de marketing erau plecați în străinătate. Așa că am hotărât să vindem, alături de prietenii noștri meșteșugari, curelele din lână de alpaca lucrate manual de către indienii din Chawaitiry și pe care le cumpărasem înainte să plecăm din Peru, pentru a ajuta comunitatea din care făceam și noi parte prin botezul nepotului de șef de trib. 

Să încerci să vinzi curele din lâna de alpaca, vara, în apropierea plajei este ca și cum ai încerca să vinzi costume de baie la Polul Nord! Astfel, în fiecare zi timp de o săptămână, noi cei din comunitatea de călători ne-am strâns la prânz și cină, unde am împărțit alături de mâncare, multe povești și voie bună!

În aceași parcare, locuia și un bătrânel care spăla mașinile și dormea sub cerul liber lângă un palmier. Pe trunchiul copacului, atârnase un craniu de vacă și o oglindă ce-o folosea când își râdea barba și mustața într-un mod ritualic, în fiecare dimineață înainte de răsăritul soarelui. Pe bătrânelul acesta noi l-am îndrăgit tare mult. Îl considerăm un fel de înger deghizat, deși nu avea o înfățișare foarte prietenoasă și nici nu era foarte comunicativ. Am intrat în vorbă cu el când Becka, pisica noastră, se pierduse de mașină, pentru prima oară de când călătoream, și eram realmente disperați să o găsim. Bătrânelul, impresionat de lacrimile copiiilor, a căutat și el pisica și chiar a reușit să o găsească, spre bucuria noastră, a tuturor. Într-una din aceste zile, bătrânelul a primit de la un restaurant de lux un platou argintiu plin cu fructe de mare și creveți. L-a împărțit cu noi, zicea că-i prea mult pentru o biată gură... După o săptămână, lucrurile au revenit la normal, noi ne-am revanșat față de comunitatea ad hoc creată și față de ajutorul primit. Povestea noastră a apărut în ziarul de Iquique, am primit și o invitație din partea unei galerii pentru o expoziție fotografică, precum și o invitație făcută de un radio local. În Chile nu am mai stat mult după acest episod, întrucât Lollipop era gata de drum, iar noi eram nerăbdători să fim din nou pe drum! Invitațiile au rămas deschise așa că le vom onora la o eventuală întoarcere în Chile. 

Călătoria noastră și modul în care gândim le împărtășim pe www.iamfamily.eu., blogul având o valoare și intenție inspirațională. Nu considerăm că deținem adevărul, suntem doar în căutarea lui, într-o formulă de ''impreună''.

I AM FAMILY te invită să-ți urmezi propria cale și te încurajează să nu-ți fie teamă să visezi. Te invită să nu mai traduci evenimentele negative din viața ta ca fiind un eșec, ci oportunitatea unui nou început!

Cele mai frumoase povești sunt cele culese pe malul oceanelor sau în mijlocul sălbăticiei. Cei mai frumoși oameni nu au măsurile 90-60-90 și nu i-am văzut în apariții televizate. I-am cunoscut personal, pe drum, în case de pescari, în mijlocul junglei amazoniene sau întâmplător în vreo cafenea.

Viața noastră nu este o poveste de succes, ci mai degrabă un model de eșecuri repetate. Chiar contează de câte ori cazi, pentru că în timp vei realiza că fiecare căzătură este o oportunitate să te ridici mai puternic.

În 2004 ne-am căsătorit. Fiecare în parte a venit cu o imagine deja creată în ceea ce privește cuplul, familia, copiii, căsnicia, munca și viața în general. Nimic din cele enumerate nu au fost așa cum ne-am imaginat, dar măcar am avut sinceritatea să o recunoaștem.

Am învățat că mai degrabă îți faci dintr-un partener de afaceri un prieten bun, decât invers!

Nu ai cum să te ocupi de o afacere când ești cu un picior în natură și altul în vreun muzeu.

Lumea afacerilor are o energie aparte. În general, antreprenorii nu vorbesc despre oameni, vorbesc despre cifre. Când antreprenorii vorbesc despre oameni, încep să se încurce în cifre. Instituțiile care sunt create pentru a urmări bunul mers al antreprenorului nu vorbesc despre oameni, vorbesc despre cifre. În general cei care conduc afaceri adesea spun "trebuie să reușești să produci mai mult decât sunt angajații în stare să fure". În condițiile astea, aveți impresia că iese cineva câștigător?! Modul în care se fac business-urile ar trebui să se schimbe, afacerile ar trebui să fie bazate pe sinceritate, conștiință și conștiență, în dauna hârtiilor și a contractelor.

Banii sunt ca valurile mării, vin și se duc, sunt într-o continuă mișcare. 

Cu cât ții mai mult de ei, cu atât îi vei pierde mai ușor!

Nu banii sunt problema oamenilor, ci destinația lor.

Atât timp cât banii sunt priviți ca scop, nu te aștepta să fii fericit!

Cele mai mari adevăruri sunt spuse de cei mici, doar că adulții sunt foarte ocupați și nu au timp să-i asculte cu adevărat. Am purtat o discuție foarte interesantă despre semnificația celulelor cu Ana, fetița noastră de 6 ani, în timpul unei excursii prin jungla braziliană. Ana a ajuns la concluzia că celulele sunt nici mai mult nici mai puțin decât "bucăți mici de Dumnezeu". Plecând de la definiția ei, aș putea spune că nu există oameni răi, ci doar oameni care au uitat că sunt făcuți din bucăți mici de Dumnezeu.

Cea mai veche formă a societății este familia. Găsirea răspunsurilor la întrebările legate de viață de familie, de cuplu, parenting , prieteni și bani duc la soluționarea marilor probleme ale societății în general.

Cele mai fericite momente pe care le-am trăit s-au întâmplat în lipsa banilor.

Cele mai frumoase surprize vin din partea celor de la care te aștepți mai puțin.

Concret, nu există o sumă fixă, sigură cu care să pleci la drum. Suntem "pasaheros", cum ar spune shipibo, călători prin viață, cu cât ai mai multe bagaje, cu atât îți va fi mai greu să înaintezi.

Nu e magie la mijloc sau vreo schemă ascunsă, este viață pur și simplu și un mod de percepție asupra ei venit în urma unei experiențe trăite.

În 7 ani de călătorii încet, prin lume, nu am auzit de cineva care a murit de foame, dar știm că oamenii mor înainte să apuce să trăiască cu adevărat.

După doi ani de suferință, am început să mă însănătoșesc. Gabriel nu a încetat să facă cercetări asupra naturii și mecanismelor depresiei și a dinamicii implicate în depresie, de factori externi precum mediul.

Am învățat să construim averi și să pierdem sănătate, apoi am învățat să pierdem "prieteni" pentru a lăsa loc prieteniilor adevărate, am pierdut confort și am câștigat libertate, ne-am pierdut de sistem pentru a fi mai aproape de natură.

Nu poți schimba evenimentele ce se petrec în viața ta, dar poți alege atitudinea și modul de reacție asupra lor.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Aaaaaaaaaaaaaaaawwwwwwwwwww....
    Jaw-drop!
    Sunteți tari, fraților, numai bine vă doresc!
    • Like 0
  • Mi-a fost dor de voi. Cand am citit prima data povestea voastra, m-am bucurat enorm ca exista oameni ca voi, sinceri, puternici. Rezonez cu tot ceea ce scrieti in finalul articolului. Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va bucure viata
    • Like 0
  • ah cat mi-a placut :) ar trebui sa ne mai amintim din cand in cand de povestile astea cand ne apuca vaicareala specifica pt mici probleme in trafic sau in viata de zi cu zi. felicitari pt viata minunata pe care o traiti :)
    • Like 0
  • Interesant acest modus vivendi ! Carpe diem este filozofia voastra de viata . Felicitari !
    • Like 0
  • Sunteti de admirat si...de urmat....va felicit sincer!!!
    • Like 0
  • Este foarte interesanta povestea vietii voastre ....a acestei vieti... a modelului acestei vieti. dar este totusi o expunere personala. Eu asa o percep. Sau cel putin asa mi se pare dupa modul in care o descri..Sentimentele tale, nu si ale familiei tale (trecuta si prezenta), sau ale copiilor tai. Incarcatura amprentelor pe memorie iti apartine 100%. Crezi ca ele sunt impartasite de cei apropiati tie? Aceleasi trairi le-am avut si eu cand am plecat intr-o alta lume decat Romania, raportat la familia mea, copii si sotie. Eram convins ca cea ce simt eu si comunic celor din jur in legatura cu libertatea castigata in urma eliberarii de subsocietatea romaneasca se regasesete in convingerilor familiei mele fara dubiu. Si totusi nu. Poti sa constati ca sange din sangele tau nu distinge cu acelasi ochi albul de negru ca si tine, ca imaginea unei lumi mult mai bune nu este developata si transpusa asa cum crezi tu.Si atunci realizezi ca de fapt lupta a fost doar a ta , personala si ca nu o poti transpune in viata viata copiilor tai. Ei au fost de acord sau au acceptat actiunile tale. Sau poate nu. Asadar experienta ta de viata nu poate fi extrapolata familiei tale , ci ea este personala si limitata emotional. Poate ei puteau sa aiba o viata conforma dorintelor si exigentelor lor continuand a trai in Romania.Este foarte greu sa apreciezi ce ar fi fost mai bine sau mai rau pentru copii tai schimband ambientul social. Aceasta este dilema ”capului de pod”. Pentru generatiile ce urmeaza tie era mai bine inainte sau dupa plecarea din Romania ? Cum o sa aprecieze copii mei faptul ca am schimbat ” lacul” cu ”putul”? Acum este greu sa razbati in oricare societate de pe mapamond, Lupta lor este la fel de complicata oriunde in lumea asta, Si atunci te intrebi daca este corecta decizia luata de tine in numele lor? Oricum ca si experienta de viata povestea ta este minunata, dar nu poate aparea in decalogul povestilor de succes ”Plecati din Romania, oriunde este mai bine”
    • Like 2
  • Ce mult ma bucur ca am citit pvestea voastra,si sunt foarte fericita pentru voi.Aveti mult curaj cei ce multi dintre noi nu il avem. Eu fac parte din aceia care incearca cu disperare sa faca bani dar uita de persoana ei. Traiti-va viata asa cum va doriti si nu o sa regretati. Pup
    • Like 0
  • check icon
    Este o poveste fascinantă, dar se adresează celor care au capacitatea de a depinde doar de ziua de azi. Mie mi-ar fi greu să optez pentru această cale când am de plătit a, b, c, d, e, f, g...,h impozite plus medicamentele zilnice și am doar 1300 de lei pensie. Și în plus, mai am și răspunderea pentru trei mâțe și un câine.
    Este un eseu frumos, dar nu o cale de urmat, cel pușin din punctul meu de vedere.
    Toate bune,
    • Like 1
    • @
      maripos check icon
      Eu sunt convinsa ca e o cale de urmat. Doar ca la 60 de ani nu mai e ca la 30 sau 40.
      • Like 0
  • Impresionata poveste de viata! Felicitari pentru curaj!!
    • Like 0
  • Superb . Dumnezeu să vă aibe în pază !
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult
text: Lavinia Voicu / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon